Cărţile de istorie nu vorbesc niciodată despre abilităţile pe care şi le-au format, de-a lungul vremurilor, mulţimile deoameni necăjiţi, pentru a se feri, prin minciună şi înşelătorii, de ticăloşiile asupritorilor de tot felul.
Mecanismele de protecţie unanim admise înainte de 1989, precum citarea din Ceauşescu în susţinerea unei teze proprii sau doar ca să nu-ţi pierzi postul, ori faptul că majoritatea ţăranilor români supravieţuiau furând câte o căruţă de cereale de pe ogoarele C.A.P.-urilor sunt tratate astăzi cu dispreţ şi vor fi uitate în curând.
Democraţia reală elimină nevoia de astfel de mecanisme de protecţie.
În Statele Unite, un proces colectiv desclanşat de 1000 de consumatori înşelaţi, falimentează un patronat rău intenţionat.
În România democratică de astăzi nu mai există şmecherii colective prin care oamenii de rând să se poată apăra de prigoana nesătuilor.
Aşa şi trebuie.În democraţie, oamenii sunt apăraţi legi de justiţie şi de mecanismele pieţii.
Cum se face atunci că preţul grâului cumpărat de la producător tinde către 3500 de lei, iar preţul pâinii nu s-a schimbat de când kilogramul de grâu costa peste 7000 de lei?
Oare greva salariaţilor unui colos plin de datorii neplătite la Stat va aduce foloase doar celor care oferă servicii alternative sau şi greviştilor?
Abilitatea de a minţi şi de a înşela a devenit, la noi, monopolul celor suspuşi, al hoţilor de tot felul şi – uneori – al mass media.
Ce-i rămâne necăjitului în aceste condiţii?
Evident, libertatea de opinie, dreptul de a-şi exprima părerea.
Unde, dacă eşti un oarecare?
În occident, pe stradă, demonstrând alături de cei care au aceeaşi opinie cu tine, iar dacă foarte mulţi susţin aceeaşi opinie, guvernanţii vor ţine seamă de ea.
La noi, pe un blog, dacă te pricepi să-l faci. Dacă nu, printre prietenii care adesea au alte păreri, sau în familie, unde ceilalţi n-au răbdare să te asculte.
Dacă vrei neapărat să debitezi o părere fără să fii contrazis, o poţi face la televiziune.
Televiziunile româneşti care acoperă ore întregi de emisie oferindu-ne opiniile păreriştilor de profesie, oferă şi cel mai tentant receptor de păreri pentru păreriştii amatori.
Dar şi aici rentabilitatea şi-a spus cuvântul. S-a renunţat la intrebările puse pe stradă oamenilor dispuşi să fie arătaţi cum îşi dau cu părerea.
Acum, dacă vrei să-ţi susţii o opinie, plăteşti un SMS sau trimiţi un e-mail la o televiziune. Părerea ta va fi contabilizată într-un simulacru de sondaj, sau va fi inscrisa pe banda derulantă de sub imagine, sau va fi citată de moderator dacă, din întâmplare, se apropie de părerea lui, sau va fi omisă pur şi simplu.
Important este că televiziunea îţi dă dreptul la opinie, chiar şi atunci când nu o face publică.
Singurul moment în care opinia ta contează realmente este momentul în care eşti alegător şi îţi pui părerea pe buletinul de vot.
Dacă nu eşti demnitar, politician, magistrat, jurnalist, om bogat, vedetă, sau măcar şmecher ca Ogică, cel cu biletele de loto, după alegeri, redevii – cum spunea cândva Mircea Crişan – locuitor şi reîncepi să ai atâtea pe cap încât abia le mai poţi duce: un venit mediu pe cap de locuitor, un coş zilnic, un PIB pe cap de locuitor, o speranţă medie de viaţă, 0,25 telefoane fixe, 0,1 calculatoare şi câte altele.
Când oboseşti să le duci pe toate, ai o soluţie simplă: trimiţi un SMS la o televiziune şi scrii ce părere ai despre tot ce stă pe capul tău.
