Am dat din întâmplare pe situl Altermedia de un articol din care citez:
„Dupa ce împrăştie munţi de gunoi, falimentează micii fermieri, poluează mediul şi funcţionează ilegal în Polonia, Smithfield îşi îndreaptă atenţia asupra României”.
Am încercat să aflu părerea altor surse. Iată ce informaţie oferea, cu un an în urmă, situl Info rural, unul din produsele colaterale ale Agenţiei de Monitorizare a Presei”:
„Smithfield Foods, Inc a achizitionat pachetul majoritar si controlul operatiunilor fostului COMTIM din Timisoara. Compania americana Smithfield, listata in cadrul Bursei din New York, constituie cel mai mare procesator mondial de carne de porc, desfasurand operatiuni in Franta, Polonia, Mexic si Brazilia precum si in SUA. Vanzarile sale totale depasesc 8 miliarde $ SUA per an”.
Cu o lună în urmă, un articol din Cotidianul preluat pe situl „Noului Comtim” ne asigura: „Americanii de la Smithfield vor ca România să ajungă cel mai important centru de producţie a cărnii de porc din Europa în următorii cinci ani”
Cred că o redacţie de ziar ar fi trebuit să caute informaţii în presa poloneză, având în vedere că Smithfield operează de 5 ani în Polonia. Poate că Altermedia minte sau exagerează. Sau poate nu minte şi nu exagerează.
Din păcate, când e plătit, jurnalistul român (pardon, o anumită parte a presei) scrie doar ce vrea plătitorul.
Las un semn de întrebare şi revin în miraculosul peisaj mediatic al politicii româneşti.
Mulţi politicieni români au, la televizor, un comportament ciudat. Adesea răspunsurile lor nu au legătură cu întrebările. Sinistraţii reprezintă un subiect predilect pentru politicienii care se înghesuie în zonele inundate şi pozează încruntaţi sau zâmbitori, cu soluţii verbale sau cu cadouri de ajutor. În Parlament, nu mai e clar cine e cu puterea şi cine cu opoziţia. Uneori ai senzaţia că politica e năpădită de forţe oculte.
Sau poate de mafie, căci corupţia la vârf rămâne o simplă expresie fără acoperire concretă. Mafia din PSD e o metaforă aproape uitată.
Totuşi, mafia presupune un şef, „naşul”, cum am aflat din filmele americane. Cine să fie naşul mafiei din PSD? Parcă n-ar fi nici Năstase, nici Iliescu, pentru că ei au fost scoşi din circuit , după regulile mafiote, de un naş mai puternic. Geoană? Vorbeşte prea mult. Atunci cine? Poate că naşul PSDist e un balaur cu multe capete. Destul de discrete capetele. Probabil cu grijă faţă de interesele pecuniare ale presei, că altfel tot transpira ceva. Bani mulţi dădeau presei din buzunarul statului, Dan Ioan Popescu şi Miron Mitrea. Ei să fie? Balaurul pare să aibă mai multe capete. E imposibil să nu existe nişte îndestulaţi din presă care ştiu.
Să fie tot mafia PSDistă la originea haosului de azi din tabăra puterii? Sau o fi o mafie suprapolitică, dezbinată niţel de diferenţe doctrinare, dar înrudită statornic prin interese materiale. L-am văzut, de curând, pe Domnul Patriciu dorindu-se naş. O emisiune cu ţinte prestabilite, Ştirea zilei de la Antena 3, îi oferea cu două zile în urmă lui Dinu Patriciu, în calitatea sa de lider liberal de opinie, prilejul să ne explice care este interesul naţional în viziunea sa şi – probabil – a postului care l-a găzduit. România ase nevoie de o politica liberală care să se bazeze pe marile corporaţii, ne-a asigurat Dl. Patriciu, pentru că în corporaţii stă singura speranţă a României. Concluzia propusă era că viziunea lui Stolojan cel şcolit la FMIul care a falimentat America de Sud, e proastă şi că Tăriceanu gândeşte corect. Pe alte posturi de televiziune, locotenenţi încruntaţi i-au fost megafoane. În presă au apărut avocaţi, mai mult sau mai puţin subtili, ai punctului de vedere Patrician.
Să facem un ocol prin America de Sud, cea despre care zice magnatul PNList că e sărăcită de FMI.
Multe ţări de acolo au devenit independente înaintea României. Tot multe au resurse naturale importante. Nici una nu a fost implicată în cele două războaie mondiale. Teoretic, ar fi trebuit să se fi dezvoltat măcar cât Australia. Ghinionul lor pare să fi fost faptul că au fost, în secolul trecut, un poligon de încercare pentru expansiunea transnaţională a marilor corporaţii din Statele Unite. Terenurile cumpărate pe nimic, profitul maximizat, falimentarea industriei locale, salariile mici, au subţiat clasa mijlocie în formare, până aproape de dispariţie. Sinistrele favele din Rio de Janeiro, sedii ale mizeriei, drogurilor şi criminalităţii au ajuns mult mai reprezentative pentru subcontinentul brazilian decât Brasilia, superba capitală artificială .
Cunoaşteţi numele vreunei mari companii sudamericane? Dar vreo marcă sudamericană de automobile sau de produse electronice? Mă îndoiesc. Credeţi că fără FMI le-ar fi fost brazilienilor mai bine? Poate la fel.
Dl Patriciu ne dă de înţeles că prin extrapolarea la alte corporaţii a exemplului Rompetrol, care a descoperit nişa profitabilă a prelucrării petrolului din spaţiul exsovietic, se asigură un viitor strălucit României.
Cu mintea mea a proastă, eu văd simbolizat viitorul corporatist al României în Comtim, în Roşia Montana, în Corporaţia Intact-Antena1, în Tractorul-Braşov şi – de ce nu – în Dorinel Umbrărescu, regele Hrebenciuco-Sechelarist al asfaltului.
Şi îmi mai e teamă că recenta simplificare a procedurilor de vânzare a terenurilor şi de trecere în intravilan va avea un efect care va semăna, în timp, cu scumpirea pâinii ca urmare a ieftinirii grâului.
L-am preferat pe Băsescu lui Năstase, la alegerile din decembrie 2004, nu pentru că eram convins că reprezintă o soluţie mai bună, ci pentru că îl văzusem pe Năstase prea dependent de găşti cu aspect mafiot precum axele Mitrea-Oprişan-Mazăre, Hrebenciuc-Iacubov-restul găştii şi Dan Ioan Popescu-dracu’ ştie cine.
De atunci şi până acum, nu am văzut nici realizări remarcabile ale noului preşedinte dar nici fapte care să-mi încalce interesele.
Totuşi, pe zi ce trece, mulţi formatori de opinii şi destule televiziuni îmi schimbă părerea despre Traian Băsescu.
Primul care m-a influenţat a fost Cristian Tudor Popescu, om important în ţara asta, pe care il simt hulpav şi îl suspectez că a fost tare cointeresat în afacerea publicităţii guvernamentale. A început prin a susţine că Băsescu nu e o figură reprezentativă în relaţiile internaţionale, ca şi când George W Bush ar fi, iar după ce preşedintele l-a tratat cu dispreţ, CTP a devenit fiară şi a plimbat prin toate haznalele poziţia lui Băsescu în răpirea jurnaliştilor. A dat înapoi doar atunci când comentariile cititorilor i-au returnat conţinutul haznalelor şi a fost obligat să interzică, printr-un mesaj de eroare în ziarul Gândul, accesul la comentariile ce îl priveau.
Ion Cristoiu, un jurnalist înzestrat, dar instabil şi cu complexe legate de aspectul fizic, s-a descoperit şi el insultat şi trepăduşeşte de luni de zile, pe la Jurnalul Naţional, pe la Antena1 şi pe la două talk showuri cu apetenţă pentru scandal, cărând după el saci mari cu fire despicate în paisprezece din răpirea jurnaliştilor şi din alegerile anticipate, tot încercând să le le transforme în ştreng pentru Băsescu.
Sorin Roşca Stănescu, om cu scrupule puţine, dar cu abilităţi care amintesc de şcoala Securităţii, s-a păstrat aparent neutru, dar şi-a pus amprenta pe atacurile abile împotriva lui Băsescu desfăşurate de ziarul Gardianul, copil de suflet al acestui tată prolific al unor publicaţii româneşti de care ne-am fi putut lipsi.
Ansamblul multimedia Antena-Jurnalul, cu profesionişti apreciaţi a căror independenţă jurnalistică a devenit o mimă în slujba unuia, şi el insultat de marinar, descoperă persuasiv că tot ce e rău în ţară are o cauză: Băsescu.
În ultima vreme, neutralitatea aparentă a Realităţii TV devine discutabilă, prin acordarea de putere mare manipulatorului de profesie Tatulici, care sugerează, de câte ori are prilejul, disoluţia autorităţii Statului, formula care a minat, cu nu prea mulţi ani în urmă, regimul Constantinescu.
Aseară, subjugat de ochii puri şi zâmbetul conservator cu care m-a întâmpinat jurnalista Gabriela Vrânceanu Firea la Antena 3, i-am ascultat invitaţii, pe Zoe Petre şi pe Dan Andronic, într-un sfârşit de emisiune. Emisiunile de acest gen sunt, peste tot, direcţionate de moderator într-un sens prestabilit, cu ajutorul sau prin contrazicerea invitaţilor. Dacă Zoe Petre nu şi-a asumat rolul de megafon antibăsescu al lui Mugur Ciuvică, gazetarul Dan Andronic a încheiat explicându-ne că Băsescu este un individ malefic care demolează pe toţi cei care nu i se supun şi că trebuie să ne fie frică tuturor de mârşăvia lui. Când să zic că orice este posibil, mi-am amintit câte ceva din traseul dubios al jurnalistului itinerant şi nebărbierit a cărui carieră a culminat cu organizarea nu prea reuşită a campaniei electorale, din toamna trecută, a PSD şi nu l-am mai crezut.
Bomboana de pe tort a fost însă descărcarea viscerală a lui Octavian Paler, invitatul de aseară la emisiunea de la Realitatea TV a lui Stelian Tănase. În rezumat, mesajul paleristic zicea că Băsescu a aruncat în aer PNŢCD, că acum demolează PNL, că n-are pic de milă pentru ţăranii inundaţi şi că e satana pentru noi toţi.
Deci, stimaţi concetăţeni, mi-am zis eu, trebuie să fie ceva de capul unuia pe care îl urăsc atâţia oameni antipatici şi atâtea grupuri de interese cărora, eu personal, nu le mai acord credibilitate.
În consecinţă, de aseară nu mai sunt fan Andreea Bălan, am devenit fan Băsescu!
Elementul cheie care l-a propulsat pe Robert Turcescu spre o poziţie privilegiată în ochii publicului n-a fost nici ideea cu bila albă şi neagră, nici aspectul lui atrăgător, nici incisivitatea, nici măcar selectarea invitaţilor, ci documentarea la sânge şi alegerea inteligentă a întrebărilor.
Este o părere şi încerc să o argumentez.
Cunoscând punctele tari şi slabe ale fiecăruia din invitaţii săi, Turcescu reuşeşte să deplaseze felul în care îl percepe publicul pe invitat, într-o o nouă poziţie care ţine seamă de prestaţia acestuia în emisiune.
Lipsa de cultură este una din ţintele spectaculoase ale săgeţilor tânărului formator de opinie.
Să ne amintim două masacrări de imagine devenite celebre. Mă refer la Elena Udrea si Marean Vanghelie.
Cunoscând lipsa de cultura politică a Dnei Udrea şi distrăgând, pentru siguranţă, atenţia victimei de la cea de a doua informaţie falsă (Norvegia nu e regat), Turcescu a mers la sigur. Adăugat aspectului blond, atrăgător dar deloc prestigios al invitatei, răspunsul a avut un efect devastator pentru imaginea consilierei cotroceniste.
Partea bună a întâmplării este că 80% din parlamentarii români şi 90% dintre jurnalişti au aflat, din emisiunea cu Elena Udrea, că Norvegia nu e membră a Uniunii Europene.
Întrebarea pusă lui Vanghelie s-a bazat şi ea pe o documentare bine făcută. Răspunsul inept, suprapus peste agresivitatea lui gălăgioasă, i-a făcut pe mulţi oameni modeşti să se simtă superiori primarului din Ferentari.
Pentru fiecare invitat, jurnalistul are un dosar impresionant de extrase din presă. Dl. Turcescu pune adesea întrebări dificile care îi cer invitatului să explice fapte ce sunt considerate de presă contrare interesului public.
De multe ori, însă, nivelul scăzut de documentare al unor susţineri jurnalistice permite invitaţilor să desfiinţeze acuzele, cu abilitate sau pe bună dreptate.
Dar nu numai documentarea insuficientă a confraţilor săi îl pune în dificultate pe realizatorul emisiunii Sută la sută ci şi lipsa culturii politice, economice, juridice a jurnaliştilor.
Jonglarea cu termenii de specialitate le joacă frecvent feste gazetarilor români. În limbajul jurnalistic românesc, temenul juridic „învinuit” devine adesea sinonim cu acuzat sau vinovat iar comisionul şi ingineria financiară sunt, fără nici o îndoială, întotdeauna infracţiuni.
Şi iată-l şi pe Robert Turcescu plătind personal tributul apartenenţei la breasla jurnaliştilor. Probabil nesigur că acuzaţiile din presă împotriva lui Dinu Patriciu sunt bine documentate, tânărul uşor cărunt a citit un extras dintr-un document întocmit de Parchetul General, în care preşedintele Rompetrol e acuzat că a semnat un contract, în calitate de preşedinte al unei companii offshore. Vreau să cred că procurorii au formulat învinuiri concrete, fără să considere, aşa cum părea să sugereze Dl Turcescu, că orice companie offshore înregistrată într-un paradis fiscal e o companie fantomă.
Gândindu-mă acum la alte recente presiuni patronale asupra jurnaliştilor români, poate că ideea că o companie fantomă trebuie să fie neaparat într-un paradis fiscal a fost impusă jurnalistului de misterioşii Dario Colombo si Anna Croci, acţionarii majoritari ai televiziunii Realitatea, printr-o la fel de misterioasă companie din Lugano, Elveţia.
Dar dacă aici mai sunt amestecaţi şi patronii companiei care deţine RAFO Oneşti, înregistrată la Londra?
Şi dacă o fi vorba o discreditare a PROTVului, deţinut, în cea mai mare parte, de o companie americană înregistrată în Bermuda, adică într-un paradis fiscal?
Din câte am înţeles, offshore înseamnă, în cazul unei companii, doar că aceasta se află în altă jurisdicţie fiscală decât cea în care se desfăşoară activitatea de bază. Cu alte cuvinte, Londra, Bermude, Lugano sau Bahamas, tot un drac pentru noi. Se spune că, în ţările mai avansate condiţiile impuse sunt: să fie vorba de o activitate autorizată şi cinstită, să se platescă impozitele datorate şi să se ştie exact cine e în spatele oricărei companii. În rest, ducă-se să se înregistreze şi în Antarctica!
Că televiziunea este un manipulator de opinii ştim demult. Şi totuşi am înghiţit adesea pe nemestecate păreri debitate cu aplomb de formatorii de opinie profesionişti care manipulează bursa opţiunilor politice şi sociale în interesul lor sau al celor care îi plătesc.
Chiar daca nu va pricepeti la bursă, va dati seama ca afirmatia răspicată a lui Ion Roşca Popescu cum că preşedintele companiei PNS nu vrea să încheie afacerea cu marea companie internaţionala FMX, poate determina scăderi imporante ale preţului acţiunilor PNS. Şi chiar dacă nu e adevărat, suspiciunea generată creează nesiguranţă chiar în companie şi căderea acţiunilor se accentuează.
Prima concluzie: formatorii de opinii sunt teribil de puternici.
Vă propun acum două scenarii brodate pe fapte reale.
Primul fapt real a fost acel val mediatic care a inundat, anul trecut, documentul prin care primul ministru Adrian Năstase cerea să i se aducă la semnat contractele de publicitate plătite din banii ministerelor.
In scenariul pe care il imaginez, doi ministri care dirijau grosul publicităţii, să-i botezăm DP şi MM, au trimis hârtia ziarului Minciuna, unul din principalii beneficiari ai publicităţii guvernamentale. Ce-i în mână nu-i minciună şi-a zis un important om de presă şi cu ajutorul solidarităţii intereselor de breaslă a ostracizat intenţia lui Năstase până la faliment.
Azi când este evident că Năstase nu era, nici pe departe, atât de puternic în parohia lui, cum părea prin 2002-2003, parcă îţi vine să te întrebi: nu era mai bine dacă se ştia clar cine e cel care a dirijat cutare miliard publicitar către Prima Tv, de exemplu?
Un supliment la primul scenariu ar povesti că dorinţa lui Năstase de a fi realmente dirijor şi nu doar un instrumentist arătat publicului ca dirijor, l-au ajutat pe Băsescu în campania electorală şi că Ion Iliescu nu s-a dovedit suficient de senil şi docil pentru locul care i se rezervase.
Un alt grup de fapte.
Încă noul preşedinte Traian Băsescu crede că postul de comandant pe care îl ocupă îi dă dreptul să arate cu degetul ce crede el că e murdar pe vaporul România. Printre altele degetul lui se îndreaptă către zona inviolabilă a presei scrise şi audiovizuale, către personalităţi din media la uşa cărora s-au descălţat până acum toţi mogulii politici ai României şi către un partid politic intrat în Parlament pe sub prag.
Pe de altă parte, este vizibilă şi pentru ochiul neavizatului lipsa de profesionalism cu care acţionează azi diverse autorităţi, în multe treburi importante. Adesea chiar declaraţiile unor guvernanţi demonstrază lipsa de competenţă în măsurile luate.
Şi acum scenariul.
Să ne închipuim că o televiziune, cu o audienţă mult mai mare decât cea pe care o are partidul patronului său, nu-l simpatizează pe Băsescu, dar nu este interesată de nici o consecinţă concretă a vreunei nepriceperi concrete în guvernare. Jurnalişti de marcă, jigniţi de desconsiderarea prezidenţială, îl învinovăţesc cu frenezie pe omul de la Cotroceni pentru relele care se întâmplă în ţară şi pentru alegerile anticipate.
Câţiva analişti, totodată trepăduşi, împroaşcă cisterne de acuze pe la alte televiziuni mai mărunte.
Campanii mai puţin virulente au dislocat, în alte rânduri, procente însemnate din zestrea politicienilor. De această dată acuzele se scurg ca apa pe mantaua marinarului.
Televiziunea de care vorbeam e la cuţite cu o alta, mică dar vioaie şi cu zestre de credibilitate. Zic unii că afacerile patronilor sunt concurente. Patronul mai mare îl momeşte pe cel mai mic cu avantaje care nu privesc publicul. Un manipulator de televiziune cu reuşite certe în deceniul trecut preia ştafeta, apasă pe pedala inundaţiilor şi mută aproape toată România pe fundul mării.
Nu e de vină nici un primar, nici un prefect, ci doar conducerea centrală. Degeaba încearcă nişte miniştri să arate ce au făcut. Ţinta e mai sus. România înecată dă vina pe alegerile anticipate, care se scufundă la rândul lor şi trag în adânc imaginea primului ministru
Incredibil, bădăranul de marinar e aproape neatins.
Am încheiat scenariul nr. 2.
Concluzie nouă: formatorii de opinii nu mai sunt atât de puternici.
Nu avem de unde să ştim azi dacă felul în care încearcă să ne dirijeze preşedintele Băsescu va fi sau nu spre binele României. Nici un formator de opinie nu ne-a oferit informaţii clare despre influenţele bune şi rele exercitate de preşedinte asupra interesului naţional.
Să sperăm încă odată că reuşitele îi vor fi mai mari decât nereuşitele.
Speranţele sunt deşarte însă dacă, în politică, în justiţie şi în presă, vor domni tot interesele de grup.
Marturisesc ca nu sunt fan Mihai Tatulici.
Când se întâmplă să-mi ocupe ecranul televizorului, îmi amintesc câteva din realizările lui: relansarea postdecembrista a lui Adrian Păunescu, emisiunea publicitară care îl avea ca invitat pe patronul escrocheriei Caritas şi proaspăta reclamă făcută icoanei care plânge.
Aş fi vrut să cred că au trecut vremurile când manipulările marca Tatulici erau credibile. Dar dacă, pentru mine, el are azi izul celui care înşeală la cântar, pentru foarte mulţi oameni necăjiţi, cu strânsura intregii vieţi luate de ape, populismul agresiv al lui Tatulici e credibil. Nu ştiu ce interese are el acum, când lupii solitari au fost captaţi în cele câteva haite care ne domină, dar e clar că face o afacere.
Argumentez cu spovedania pe care a făcut-o într-o comunicare susţinută în anul 2000 la un simpozion internaţional, cel care era atunci doar directorul necăutatei reviste Privirea şi nu un formator de opinie:
„După 10 ani de la Revoluţie suntem în situaţia de a constata perfecta noastră mediatizare. Vă vorbesc de pe o poziţie privilegiată. Acum 5 ani am fondat un social politic săptămânal "Privirea" şi acum patru ani Clubul Român de Presă, ca organizaţie a Fundaţiei mele personale. Ambele proiecte au eşuat. La trei ani Privirea s-a transformat din social politic săptămânal în revistă de cuplu lunar. Clubul Român de Presă a ajuns, după 4 ani de zile, să fie suficient cu sine însuşi. Motivul principal este mediocritatea liderilor presei române şi spiritul lor de castă care este principala frână a evoluţiei presei româneşti postrevoluţionare. O parte suntem aici, un număr egal e la Bucureşti. Cam toţi suntem formaţi în anii '60-'70 când Ceauşescu promova un tip de liberalism politic care ne-a crescut pe noi într-o viziune mai europeană şi mai liberală. Dar pe toţi Revoluţia ne-a prins în jurul vârstei de 40 de ani. Urmarea a fost că am acaparat toată presa românească, ne-am privatizat primii, unii dintre noi ne-am îmbogăţit şi ne-am impus spiritul de castă care nu e spiritul vremurilor de astăzi. E o reanimare a spiritului '60-'70. Cu limite care se văd tot mai bine. Colegi de-ai noştri au inventat presa de atitudine în spiritul perestroikăi ceauşiste din anii '70. Avem editorialişti care scriu zilnic, dar avem foarte puţini experţi în presă care să producă sinteze de orientare socială şi politică. Presa de atitudine a fost transformată în activitate diurnă. Un fel de comisariat orgolios şi empiric, plin de stupidităţi, de multe ori de imbecilităţi în raport cu evoluţia tehnologică şi socială a unei noi societăţi. De aceea, nu avem în România un social politic. De aceea, nu avem nici un cotidian politic, cu adevărat, avem câteva gazete de perete care trăiesc din fluxurile agenţiilor de ştiri, iar empirismul şi violenţa atitudinii aculturale şi asociale a atins nivele de neacceptat. Aş face ca dl Andronic - care mi-a făcut mie observaţie că nu am fost atent şi n-am ascultat - producând însă indulgenţa necesară. Cine Dumnezeu îl poate obliga astăzi să-l asculte? Eu nu-mi provoc partenerii să asculte decât dacă le face plăcere. Nu-i întâmplător că de la celebrul editorialist Ion Cristoiu care a inventat găina care face pui vii, şi până la Marius Tucă, un alt editorialist diurn, e un arc peste timp care leagă două entităţi empirice perfecte: una pe bază de cultură şi alta lipsită de cultură ceea ce defineşte că cercul se închide. Apetitul pentru dat lecţii, zilnic, poporului român e bine definit. Dacă mai adăugăm perfecta promiscuitate a presei româneşti, care se bazează pe cunoscutele mecanisme financiare - banu' negru - sau dă-mi publicitate ca să fiu prieten cu tine sau finanţează-mă ca să sprjin partidul şi care s-au încununat pe vremea PDSR-ului - presa are voie să facă orice şi pe vremea CDR-ului - presa are voie să primească bani de la FPS - vom avea o imagine a unei guvernări perfect coerente din 90 până acum, în care o generaţie de ziarişti foşti comunişti - din care facem cu toţii parte - s-au simţit confortabil, într-un mediu fost comunist extrem de familiar. Aşa că ceea ce avem astăzi este ceea ce ne-am dorit. Spiritul de castă al presei române se întâlneşte cu noul spirit de castă al clasei politice postrevoluţionare şi împreună construim o realitate jalnică. Această realitate înseamnă că presa de atitudine se plăteşte. Şi întrucât se plăteşte prost, şi atitudinea e proastă. Din această dilemă nu putem ieşi decât fie încetează odată pentru totdeauna plăţile, fie ziariştii devin oameni de afaceri şi lasă tânăra generaţie să facă editoriale. E singura soluţie. Pentru că dacă nu-i facem pe ziarişti oameni de afaceri nu vom scăpa”.
Nebanuite sunt căile Internetului. Se întâmplă adesea să cauţi una şi să dai de alta.
Cheia de cautare “educaţia si politica” m-a dus la un articol care afirmă că o felie semnificativă din mass media este în proprietatea unor sindicate.
E vorba de un articol publicat în toamna trecută în revista 22, sub semnătura lui Cristian Preda. Citez:
“recent, grupul Realitatea, preluat de sindicaliştii Petrom dirijaţi de Liviu Luca, şi-a oferit un Consiliu de Administraţie, din care fac parte liderii CNSLR Frăţia, BNS, CSDR, Cartel Alfa si Meridian. Să menţionăm că grupul despre care este vorba reuneşte televiziuni (Realitatea, Alpha si alte 16 posturi locale), radiouri (Total si 9 staţii locale), ca şi gazete (in primul rând grupul Ziua".
Am reorientat tema căutării şi am mai dat peste ceva asemanator într-o preluare din revista Capital:
„Investiţiile media ale Petromservice si ale Federaţiei Sindicatelor Libere si Independente Petrom, conduse de Liviu Luca, au inceput acum câtiva ani, când au cumpărat 6% din ziarul Ziua. Treptat, au devenit 100% acţionari. Petromservice a achiziţionat şi reţeaua Alfa, cu posturi locale radio-TV. In mai anul trecut, societatea a devenit proprietar la Realitatea TV. Grupul mai include postul de Radio Total şi Telegraful de Prahova. Petromservice a fost interesat si de ziarul Independent (Horia Alexandrescu), dar a renuntat la aceasta preluare. Pe piata se vehiculeaza tot mai insistent ca in spatele investitiilor Petromservice este Sorin Ovidiu Vantu”.
Din acelasi articol am mai retinut:
“Sorin Rosca Stanescu pregateste Averea, un ziar generalist cu un pronuntat continut economico-financiar, un produs diferit de Ziua si Gardianul, celelalte titluri conduse de Stanescu. Rosca Stanescu este mai mult decat manager la Gardianul. El a primit 10% din actiuni pentru asigurarea managementului prin firma lui Fulcrum. Totodata, are 50% din profitul ziarului, iar in momentul vanzarii publicatiei ii va reveni jumatate din suma”.
Sa recapitulăm: Petrom Service si FSLIP deţin 100% din Ziua unde director este Sorin Roşca Stănescu. Sorin Roşca Stănescu lansează Gardianul şi Averea.
Mai demult Sorin Roşca Stănescu a fost un bun sprijinitor al lansării Hustler si Star şi a pus o licenţă şi un umăr la televiziunea tabloidă OTV, atât la prima naştere cât şi la manevra de reînviere. Complicată încrengătură.
Si pentru că am ajuns la OTVul DDist, să ne mirăm împreună că actele spun că DDTV adica Dan Diaconescu TV se cheamă în acte Direct Digital TV şi că DD nu deţine, în actele oficiale, nici măcar un ac la nici unul din cele doua postuleţe de televiziune.
Am făcut această divagaţie pentru că, la fel ca la TVurile O şi DD, cei despre care am ni s-a spus că sunt patroni de media nu figurează în actele legale. Aflăm, de exemplu, că Realitatea TV are ca actionar principal pe Dario Colombo de la Bluelink Comunicazioni, societate inregistrata in Elvetia.
Aici trebuie căutată şi explicaţia faptului că înviatul om de televiziune Tatulici se dă bine pe lângă icoana care plânge. Probabil se roagă să afle cine îi sunt de fapt patronii.
Recentul masacru abject din Londra ne-a atras iar atenţia asupra molimei teroriste, dar ne-a arătat şi cum se supun panica, haosul şi durerea, demnităţii englezeşti, legendară şi pe vremea bombordamentelor germane din cel de al doilea război mondial, asupra Londrei.
Demnitatea nu e o lozincă ci o componentă fundamentală a tradiţiei britanice iar tradiţia este, în Anglia, un mecanism incredibil de protejare a interesului individual şi naţional.
Cu un sfert de secol în urmă, am avut treabă, câteva săptămâni, la Cambridge, orăşel de basm cu colegii moderne în clădiri construite de-a lungul a 7 secole. Eram trei români care măsuram aparataj cumpărat de la o fabrică de acolo. Lucram de la 9 la 5 după amiaza. Fabrica ne închiriase o maşină, unul din noi a avut curajul să conducă pe stânga şi locuiam într-un motel, la 20 de kilometri de oraş. Dimineaţa veneam la treabă pe o şosea cu o bandă de dus şi una de întors. Dinspre Cambridge nu prea venea nimeni, dar englezii mergeau calmi în coloană. Noi şi alţii ca noi, puţini la număr, depăşeam câteva zeci de maşini, în reprize repetate. Ciudat era că ceilalţi şoferi nu ne acordau atenţie. Eram pentru ei nişte fiinţe neevoluate, tolerate temporar.
Am aceptat situaţia şi am tras foloase, fără ezitări.
Prânzul îl primeam la fabrică iar la terminarea programului ne duceam să ne cumpărăm de-ale gurii la un supermarket fără urmă de loc de parcare în prejmă. Am descoperit un loc pe care scria că e rezervat pentru medic. Stăm doar 5 minute, n-o fi foc şi am lăsat maşina acolo. Parcam zilnic pe locul mereu liber. Într-o zi găsim, în apropierea maşinii noastre, un poliţist. Ne apropiem cu figuri umile. Poliţistul ne priveşte în trecăt, ne apropiem de maşină, nu zice nimic şi plecăm fericiţi.
După câteva zile am povestit isprava unui localnic care ne privea îngrozit.
- Să nu mai faceţi asta, riscaţi imens, ne-a spus el.
- Păi poliţistul n-a zis nimic, i-am răspuns.
- Nu i s-a plâns nimeni. Dacă vine un medic chemat de cineva, ia numărul maşinii şi pleacă. Apoi sună la cei care l-au chemat (nu erau telefoane mobile atunci) şi le dă numărul maşinii. Când revine la bolnav, medicul constată că situaţia s-a agravat. De vină e cel care a parcat pe locul medicului şi – în consecinţă – va avea de plătit despăgubiri mari.
- Şi dacă medicul minte? am întrebat noi.
- Asta trebuie să o dovedească învinuitul la proces şi nu e uşor, pentru că e ruşinos să depui mărturie pentru cel care încalcă regulile de convieţuire civilizată.
Eram din ţara lui Ceauşescu şi am aflat pentru prima oară că cel căruia i s-a adus o daună poate apela, fără ezitare, la justiţie. Aceasta este baza pe care se clădeşte demnitatea omului civilizat. Omul demn are în slujba lui justiţia, guvernul, parlamentul, toţi funcţionarii publici şi – nu în ultimul rând – legi coerente şi stabile.
Dacă nu e vorba de fapte cu consecinţe foarte grave, nici după 15 ani fără Ceauşescu, românul de rând nu-şi apără drepturile încălcate. Fie din nepricepere, fie pentru că demersul în justiţie e greoi sau inutil.
Cum să fii demn când cel care îţi vinde un aliment stricat îţi râde în nas că n-ai păstrat bonul, iar vecinul care are bon zice că e pierdere de timp să te agiţi, când medicul nu te bagă în seamă, când grefierul nu-ţi dă un act fără bani, când toţi traversăm strada pe unde nu trebuie sau pe roşu, când frânezi disperat că-ţi taie un jeep brusc calea şi dacă-l loveşti, el e plin de bani şi tu eşti de vină.
Te învaţă cineva cum să fii demn? Nu e nimeni interesat. A zis cineva că ar trebui să ne înveţe presa, radioul, televiziunea??? Trebuie să recunoaştem că mass media ne este de mare ajutor în această privinţă. Cum? Oferindu-ne zilnic modelul Gigi Becali.
Vă amintiţi de Pretor, cel bătut pentru că mergea cu Trabantul? Credeţi că spunea presa vreun cuvânt dacă nu era demnitar? Ghinionul bieţilor băieţi! Oare ce despăgubiri or fi plătit?
Azi politician e sinonim cu om politic. Dicţionarul explicativ al limbii române păstrează şi varianta peiorativă din perioada interbelică: “POLITICIÁN (peior) Persoană care face din politică un mijloc abil şi demagogic de realizare a intereselor personale”. DEX defineşte şi politicianismul: “Activitate politică orientată spre realizarea unor anumite interese personale, de grup sau de partid; atitudine, conduită, comportare specifică politicianului”.
Că activitatea politicienillor este orientată spre realizarea unor anumite interese personale, de grup sau de partid, ne asigură toţi liderii politici de azi când se referă la adversarii lor iar caracterizările lor, însumate, ne duc la definiţia din DEX.
Despre politicieni ne povestesc ziariştii. Ce sunt ziariştii ştim, dar DEX ne ajută cu o sugestie, oferind şi a doua definiţie: “Persoană care vinde sau distribuie ziarele”. Dacă extrapolăm vânzarea unui ziar pe stradă la vânzarea acţiunilor deţinute la ziarul în chestiune, această definiţie se aplică, din plin, unor analişti foarte invitaţi de televiziuni ca Ion Cristoiu, Cristian Tudor Popescu, Cornel Nistorescu.
Analiştii televizaţi ne duc cu gândul la televiziune care, în DEX, este definită cumplit de abscons: “Tehnică a transmiterii la distanţă a imaginilor unor obiecte (în mişcare) pe calea undelor vizuale”. Aici mă încurc: “unde vizuale” nu există ca termen tehnic, iar la televiziune nu se arată numai obiecte ci şi fiinţe vii. Probabil că e o definiţie criptată.
Caut în DEX cuvântul “obiect”, ocolesc definiţiile intelectualiste şi ajung la: 4. Scop, ţintă, ţel; obiectiv. În concluzie, misterioasele undele vizuale trebuie să fie un ritual ezoteric de persusiune, căci altfel televiziunea nu ne-ar putea prosti pe toţi în halul ăsta, iar ceea ce se mişcă pe televizor sunt scopurile, ţintele, ţelurile, obiectivele, într-un cuvant, interesele celor ce ne dau televiziune.
Cu alte cuvinte, televiziunea este o tehnică a transmiterii la distanţă a imaginilor unor interese (în mişcare) pe calea unui mecanism de persuasiune denumit convenţional unde vizuale. După cum vedeţi, DEX ne dovedeşte fără echivoc că legătura dintre televiziune şi politicieni o constituie interesele.
Misterioasele unde din definiţie ne ajută să descifrăm şi alt fenomen.
Toţi oamenii de talk show ne asigură că sunt independenţi şi trebuie să-i credem. Probabil că lor li se induce dependenţa de interese tot prin misterioasele unde vizuale. Dacă n-ar fi aşa, Marius Tucă l-ar lua peste picior pe Dan Voiculescu, Radu Moraru ar căuta invitaţi care să povestească despre falimentul Credit Bank, Mihai Tatulici ar ruga icoana făcătoare de minuni să explice de ce are Sindicatul Petrom un apetit atât de mare pentru posturi de televiziune iar Dan Diaconescu i-ar întreba pe securiştii pe care îi invită ce ştiu despre colaborarea cu Sorin Roşca Stănescu.
În 1990 tot românul, de la 12 ani în sus, avea opinii politice ferme şi le exprima zgomotos.
Era o defulare generală după anii de totalitarism. S-au destrămat atunci prietenii sau chiar căsnicii.
Pe la sfârşitul lui februarie ’90 m-am dus cu treabă la o instituţie unde lucrasem. Un vechi coleg, cu care împărtăşisem multe zile de muncă şi multe bancuri cu Ceauşescu, s-a repezit să mă îmbrăţişeze. După momentele generate de bucuria revederii, colegul m-a asigurat că numai monarhia salvează România. I s-au alăturat şi alţii. La câţiva paşi o colegă frumoasă şi deşteaptă mă privea urât.
- Du-te în mă-ta, m-a întâmpinat ea.
Am privit-o şocat. Mi-a explicat: “nu-mi vine să cred că eşti de-al lor”.
Ulterior a recunoscut că atunci a fost ridicolă.
Unii din cei care se insultau în ‘90-91 cu vehemenţă politică, şi-au dat reciproc declaraţii că au fost revoluţionari sau au mutat împreună, în propriile buzunare, bunuri ale statului. Dintre ei, destui au devenit bogătaşi sau politicieni, sau şi una şi alta.
Au trecut anii. În 2001 am aflat că vechiul meu coleg monarhist e deputat PSD.
Evenimentele din ultimele zile cer să avem din nou opţiuni politice.
Constatăm cu îngrijorare cât e de greu să descoperim oameni politici români care să subordoneze interesul propriu sau măcar interesul de grup, interesului general.
În sistemul puterii judecătoreşti nu mai poate fi ascunsă cârmuirea prin interese de grup, care îi sileşte pe cei mai mici să-şi apere propriul interes şi nu legea.
Şi atunci, de ce să aibă presa, cea de a patra putere, un comportament diferit. Presa se supune intereselor patronale, intereselor celor care oferă publicitate şi uneori intereselor personale ale unor jurnalişti. În rest e libertate de exprimare.
În plus, mass media încurajează gâlceava pentru că aduce profit, cu cheltuieli mici.
Puterea şi opoziţia se ironizează şi se acuză de toate relele. Răpirea jurnaliştilor a fost, ca nicăieri subiect de scandal. O televiziune caută să-i facă pe oficiali să se contrazică privind data exactă a demisiei guvernului, alta se ocupă de lipsa unei declaraţii a lui Ion Ilescu cu privire la spusele lui Mircea Geoană, iar la a treia, un gazetar face o emisiune reclamă despre o icoană făcătoare de minuni, după tipicul pe care l-a folosit cândva pentru escrocheria Caritas: apare alături de cel interesat şi îmbie la gâlceavă.
Să încercăm să ocolim mlaştina gâlcevii către care suntem îndrumaţi noi, oamenii de rând şi să căutăm informaţii corecte şi importante, nu intoxicări. Dacă am şti să ne aflăm interesul personal în vot, nu în certuri, aleşii noştri şi ceilalţi plătiţi din buget ar fi siliţi să fie în slujba noastră, pentru că ne-ar şti de frică.
Altfel, vor trece 50 de ani până vom putea merge la medic sau la tribunal fără plic.
Printr-o decizie din 6 iulie 2005 a fost numită “personalitatea calificată pentru functia de preşedinte al France Televisions”.
France Televisions este echivalentul românesc al Societăţii Române de Televiziune sau, cum i se zice în presă, Televiziunea publică.
Cum or fi reuşind cei din organismul francez care a facut numirea să constate că Domnul Patrick de Carolis e o personalitate calificată pentru conducerea televiziunii publice?
Păi se explică în actul de numire. S-a ţinut seama de experienţa şi competenţele omului în activităţile pe care le-a desfăşurat de-a lungul parcursului său profesional şi de modul în care a lucrat în serviciul public. In plus, a fost ales din 5 candidaţi care au prezentat proiecte strategice cu soluţii pentru mandatul de 5 ani, ţinând seama de priorităţile specifice posturilor publice şi de bugetul Societăţii. Toate cele 5 proiecte sunt afişate pe sit.
Să mai spunem şi că noul numit şi-a început activitatea la postul public în 1975, a ajuns director al programelor gen magazin, apoi director de informaţii la postul privat M6, director la Le Figaro Magazine şi că a realizat, la postul public, programul “Rădăcini şi aripi” care a stat 8 ani în zona de vârf a preferinţelor telespectatorilor francezi.
Presa franceză nu uită nici aspectele dâmboviţene ale numirii: Dl. de Carolis a publicat un volum de convorbiri cu Bernadette Chirac, prima doamnă a Franţei
Vă rog să recunoaşteţi că soluţia românească e net superioară. La noi, în funcţia asta a fost numit de fiecare dată un telespectator calificat. Să-i amintim pe Dnii Răzvan Teodorescu - istoric de artă, Paul Everac - dramaturg, Stere Gulea - regizor de film, Cristian Hadji-Culea - regizor de teatru, Valentin Nicolau - patron de editură şi iată Tudor Giurgiu, 33 de ani, poate în viitor, cunoscut regizor de film, deocamdata apreciat ca brand al Festivalului International de film Transilvania.
Să vedem ce au in comun şefii posturilor publice TV din Franţa, în ultimii 15 ani:
- toţi au fost profesionişti remarcabili ai televiziunii;
- toţi dovediseră pricepere în managementul programelor publice TV;
- toţi ştiu că au obligaţii faţă de public.
Să căutăm acum punctele comune ale omologilor lor din România:
- nici unul nu a lucrat, în prealabil, în vreo televiziune;
- în consecinţă, nici unul nu avusese nici cea mai modestă atribuţie managerială în televiziune;
- toţi ştiu că au obligaţii faţă de partidul care i-a numit.
In rest, e lucru unanim acceptat, în materie de televiziune noi ne ghidăm după francezi.
Chiar şi CNA zice că face aşa atunci când măsoară cât de direcţionate politic sunt emisiunile.
Cel puţin aşa a tot povestit Dl.Răsvan Popescu, specialistul în purtare de cuvânt.
Am primit un e-mail cu un spot publicitar. In spot se concentrează în cateva secunde lucruri care se petrec într-un timp îndelungat: o floare îşi deschide petalele, soarele trece de la răsărit la apus, o omidă mănâncă o frunză...
Replyez decis: nici un specialist român în publicitate nu ar accepta un spot ilustrat cu muzică clasică.
Amicul care mi-a trimis mesajul n-are treabă şi tastează: “DE CE?”
Nu pot să răspund că a fost o vorbă aruncată în vânt şi caut o bază pentru argumentare. Găsesc contractul pentru securizarea frontierei de stat a României.
Începem.
Era vorba de un spot ilustrat cu muzica clasică.
Singurul post de televiziune specializat în muzică clasică, recepţionat în România, este postul francez Mezzo. Postul aparţine grupului financiar Lagardere, liderul domeniului media în Franţa.
Ca şi alte investiţii Lagardere, Mezzo este foarte rentabil. Postul are 2.500.000 de abonaţi plătitori în Franţa şi este distribuit în 32 de ţări.
În România, Lagardere deţine Europa FM, singura reţea naţională privată de radiodifuziune.
Lagardere este şi liderul francez în domeniul aerospaţial. Are 15% din European Aeronautic Defence and Space Company, producătorul avioanelor militare Eurofighter, al rachetelor spaţiale Ariane, al helicopterelor Eurocopter şi al avioanelor Airbus. I se spune prescurtat EADS şi este compania cu care România a încheiat contractul pentru securizarea frontierei de stat.
Da, contractul pe care îl renegociază Guvernul.
Exact, cel pentru care Minsterul Administraţiei şi Internelor a făcut plângere împotriva generalului Toma Zaharia.
Lagardere este al doilea acţionar, ca importanţă al EADS. Primul este Daimler-Chrysler, compania care produce automobilele Mercedes, unde este acţionar şi Ion Ţiriac, despre care saptamanalul francez Le Point scria că ar fi incasat 20 de milioane de euro pentru intermedierea contractului de securizare a frontierei.
Concluzie.
În România, Mezzo are o audienţa de o sută de ori mai mică decât Ciao Darwin, deci un spot ilustrat cu muzică clasică nu e bun în România.
Şi acum să facem următoarele operaţii:
- înlocuim securizarea frontierei cu rapirea jurnalistilor;
- înlocuim Lagardere şi EADS cu Hayssam şi Munaf;
- înlocuim Ministerul Administraţiei şi Internelor cu Ion Cristoiu şi pe generalul Toma Zaharia cu Traian Băsescu;
- înlocuim spotul publicitar cu SMS-ul Marie Jeannei.
Lungim textul de vreo 100 de ori şi... dăm peste pelteaua pe care o tot plimbă Ion Cristoiu, pe bani buni, la câteva televiziuni şi la Jurnalul Naţional.
Nefiind analist cu pregatire înaltă, nici jurnalist cu “surse” confidenţiale ca Ion Cristoiu şi alţii, ci doar un modest consumator de presa, v-am oferit numai informaţii verificabile, iar despre spot, n-am vorbit din auzite. Îl puteţi vedea cu ochii vostri la Time goes by.
