Am dat din întâmplare pe situl Altermedia de un articol din care citez:
„Dupa ce împrăştie munţi de gunoi, falimentează micii fermieri, poluează mediul şi funcţionează ilegal în Polonia, Smithfield îşi îndreaptă atenţia asupra României”.
Am încercat să aflu părerea altor surse. Iată ce informaţie oferea, cu un an în urmă, situl Info rural, unul din produsele colaterale ale Agenţiei de Monitorizare a Presei”:
„Smithfield Foods, Inc a achizitionat pachetul majoritar si controlul operatiunilor fostului COMTIM din Timisoara. Compania americana Smithfield, listata in cadrul Bursei din New York, constituie cel mai mare procesator mondial de carne de porc, desfasurand operatiuni in Franta, Polonia, Mexic si Brazilia precum si in SUA. Vanzarile sale totale depasesc 8 miliarde $ SUA per an”.
Cu o lună în urmă, un articol din Cotidianul preluat pe situl „Noului Comtim” ne asigura: „Americanii de la Smithfield vor ca România să ajungă cel mai important centru de producţie a cărnii de porc din Europa în următorii cinci ani”
Cred că o redacţie de ziar ar fi trebuit să caute informaţii în presa poloneză, având în vedere că Smithfield operează de 5 ani în Polonia. Poate că Altermedia minte sau exagerează. Sau poate nu minte şi nu exagerează.
Din păcate, când e plătit, jurnalistul român (pardon, o anumită parte a presei) scrie doar ce vrea plătitorul.
Las un semn de întrebare şi revin în miraculosul peisaj mediatic al politicii româneşti.
Mulţi politicieni români au, la televizor, un comportament ciudat. Adesea răspunsurile lor nu au legătură cu întrebările. Sinistraţii reprezintă un subiect predilect pentru politicienii care se înghesuie în zonele inundate şi pozează încruntaţi sau zâmbitori, cu soluţii verbale sau cu cadouri de ajutor. În Parlament, nu mai e clar cine e cu puterea şi cine cu opoziţia. Uneori ai senzaţia că politica e năpădită de forţe oculte.
Sau poate de mafie, căci corupţia la vârf rămâne o simplă expresie fără acoperire concretă. Mafia din PSD e o metaforă aproape uitată.
Totuşi, mafia presupune un şef, „naşul”, cum am aflat din filmele americane. Cine să fie naşul mafiei din PSD? Parcă n-ar fi nici Năstase, nici Iliescu, pentru că ei au fost scoşi din circuit , după regulile mafiote, de un naş mai puternic. Geoană? Vorbeşte prea mult. Atunci cine? Poate că naşul PSDist e un balaur cu multe capete. Destul de discrete capetele. Probabil cu grijă faţă de interesele pecuniare ale presei, că altfel tot transpira ceva. Bani mulţi dădeau presei din buzunarul statului, Dan Ioan Popescu şi Miron Mitrea. Ei să fie? Balaurul pare să aibă mai multe capete. E imposibil să nu existe nişte îndestulaţi din presă care ştiu.
Să fie tot mafia PSDistă la originea haosului de azi din tabăra puterii? Sau o fi o mafie suprapolitică, dezbinată niţel de diferenţe doctrinare, dar înrudită statornic prin interese materiale. L-am văzut, de curând, pe Domnul Patriciu dorindu-se naş. O emisiune cu ţinte prestabilite, Ştirea zilei de la Antena 3, îi oferea cu două zile în urmă lui Dinu Patriciu, în calitatea sa de lider liberal de opinie, prilejul să ne explice care este interesul naţional în viziunea sa şi – probabil – a postului care l-a găzduit. România ase nevoie de o politica liberală care să se bazeze pe marile corporaţii, ne-a asigurat Dl. Patriciu, pentru că în corporaţii stă singura speranţă a României. Concluzia propusă era că viziunea lui Stolojan cel şcolit la FMIul care a falimentat America de Sud, e proastă şi că Tăriceanu gândeşte corect. Pe alte posturi de televiziune, locotenenţi încruntaţi i-au fost megafoane. În presă au apărut avocaţi, mai mult sau mai puţin subtili, ai punctului de vedere Patrician.
Să facem un ocol prin America de Sud, cea despre care zice magnatul PNList că e sărăcită de FMI.
Multe ţări de acolo au devenit independente înaintea României. Tot multe au resurse naturale importante. Nici una nu a fost implicată în cele două războaie mondiale. Teoretic, ar fi trebuit să se fi dezvoltat măcar cât Australia. Ghinionul lor pare să fi fost faptul că au fost, în secolul trecut, un poligon de încercare pentru expansiunea transnaţională a marilor corporaţii din Statele Unite. Terenurile cumpărate pe nimic, profitul maximizat, falimentarea industriei locale, salariile mici, au subţiat clasa mijlocie în formare, până aproape de dispariţie. Sinistrele favele din Rio de Janeiro, sedii ale mizeriei, drogurilor şi criminalităţii au ajuns mult mai reprezentative pentru subcontinentul brazilian decât Brasilia, superba capitală artificială .
Cunoaşteţi numele vreunei mari companii sudamericane? Dar vreo marcă sudamericană de automobile sau de produse electronice? Mă îndoiesc. Credeţi că fără FMI le-ar fi fost brazilienilor mai bine? Poate la fel.
Dl Patriciu ne dă de înţeles că prin extrapolarea la alte corporaţii a exemplului Rompetrol, care a descoperit nişa profitabilă a prelucrării petrolului din spaţiul exsovietic, se asigură un viitor strălucit României.
Cu mintea mea a proastă, eu văd simbolizat viitorul corporatist al României în Comtim, în Roşia Montana, în Corporaţia Intact-Antena1, în Tractorul-Braşov şi – de ce nu – în Dorinel Umbrărescu, regele Hrebenciuco-Sechelarist al asfaltului.
Şi îmi mai e teamă că recenta simplificare a procedurilor de vânzare a terenurilor şi de trecere în intravilan va avea un efect care va semăna, în timp, cu scumpirea pâinii ca urmare a ieftinirii grâului.
