Marturisesc ca nu sunt fan Mihai Tatulici.
Când se întâmplă să-mi ocupe ecranul televizorului, îmi amintesc câteva din realizările lui: relansarea postdecembrista a lui Adrian Păunescu, emisiunea publicitară care îl avea ca invitat pe patronul escrocheriei Caritas şi proaspăta reclamă făcută icoanei care plânge.
Aş fi vrut să cred că au trecut vremurile când manipulările marca Tatulici erau credibile. Dar dacă, pentru mine, el are azi izul celui care înşeală la cântar, pentru foarte mulţi oameni necăjiţi, cu strânsura intregii vieţi luate de ape, populismul agresiv al lui Tatulici e credibil. Nu ştiu ce interese are el acum, când lupii solitari au fost captaţi în cele câteva haite care ne domină, dar e clar că face o afacere.
Argumentez cu spovedania pe care a făcut-o într-o comunicare susţinută în anul 2000 la un simpozion internaţional, cel care era atunci doar directorul necăutatei reviste Privirea şi nu un formator de opinie:

„După 10 ani de la Revoluţie suntem în situaţia de a constata perfecta noastră mediatizare. Vă vorbesc de pe o poziţie privilegiată. Acum 5 ani am fondat un social politic săptămânal "Privirea" şi acum patru ani Clubul Român de Presă, ca organizaţie a Fundaţiei mele personale. Ambele proiecte au eşuat. La trei ani Privirea s-a transformat din social politic săptămânal în revistă de cuplu lunar. Clubul Român de Presă a ajuns, după 4 ani de zile, să fie suficient cu sine însuşi. Motivul principal este mediocritatea liderilor presei române şi spiritul lor de castă care este principala frână a evoluţiei presei româneşti postrevoluţionare. O parte suntem aici, un număr egal e la Bucureşti. Cam toţi suntem formaţi în anii '60-'70 când Ceauşescu promova un tip de liberalism politic care ne-a crescut pe noi într-o viziune mai europeană şi mai liberală. Dar pe toţi Revoluţia ne-a prins în jurul vârstei de 40 de ani. Urmarea a fost că am acaparat toată presa românească, ne-am privatizat primii, unii dintre noi ne-am îmbogăţit şi ne-am impus spiritul de castă care nu e spiritul vremurilor de astăzi. E o reanimare a spiritului '60-'70. Cu limite care se văd tot mai bine. Colegi de-ai noştri au inventat presa de atitudine în spiritul perestroikăi ceauşiste din anii '70. Avem editorialişti care scriu zilnic, dar avem foarte puţini experţi în presă care să producă sinteze de orientare socială şi politică. Presa de atitudine a fost transformată în activitate diurnă. Un fel de comisariat orgolios şi empiric, plin de stupidităţi, de multe ori de imbecilităţi în raport cu evoluţia tehnologică şi socială a unei noi societăţi. De aceea, nu avem în România un social politic. De aceea, nu avem nici un cotidian politic, cu adevărat, avem câteva gazete de perete care trăiesc din fluxurile agenţiilor de ştiri, iar empirismul şi violenţa atitudinii aculturale şi asociale a atins nivele de neacceptat. Aş face ca dl Andronic - care mi-a făcut mie observaţie că nu am fost atent şi n-am ascultat - producând însă indulgenţa necesară. Cine Dumnezeu îl poate obliga astăzi să-l asculte? Eu nu-mi provoc partenerii să asculte decât dacă le face plăcere. Nu-i întâmplător că de la celebrul editorialist Ion Cristoiu care a inventat găina care face pui vii, şi până la Marius Tucă, un alt editorialist diurn, e un arc peste timp care leagă două entităţi empirice perfecte: una pe bază de cultură şi alta lipsită de cultură ceea ce defineşte că cercul se închide. Apetitul pentru dat lecţii, zilnic, poporului român e bine definit. Dacă mai adăugăm perfecta promiscuitate a presei româneşti, care se bazează pe cunoscutele mecanisme financiare - banu' negru - sau dă-mi publicitate ca să fiu prieten cu tine sau finanţează-mă ca să sprjin partidul şi care s-au încununat pe vremea PDSR-ului - presa are voie să facă orice şi pe vremea CDR-ului - presa are voie să primească bani de la FPS - vom avea o imagine a unei guvernări perfect coerente din 90 până acum, în care o generaţie de ziarişti foşti comunişti - din care facem cu toţii parte - s-au simţit confortabil, într-un mediu fost comunist extrem de familiar. Aşa că ceea ce avem astăzi este ceea ce ne-am dorit. Spiritul de castă al presei române se întâlneşte cu noul spirit de castă al clasei politice postrevoluţionare şi împreună construim o realitate jalnică. Această realitate înseamnă că presa de atitudine se plăteşte. Şi întrucât se plăteşte prost, şi atitudinea e proastă. Din această dilemă nu putem ieşi decât fie încetează odată pentru totdeauna plăţile, fie ziariştii devin oameni de afaceri şi lasă tânăra generaţie să facă editoriale. E singura soluţie. Pentru că dacă nu-i facem pe ziarişti oameni de afaceri nu vom scăpa”.

       Scris de  Sorin        10:50 a.m.