Elementul cheie care l-a propulsat pe Robert Turcescu spre o poziţie privilegiată în ochii publicului n-a fost nici ideea cu bila albă şi neagră, nici aspectul lui atrăgător, nici incisivitatea, nici măcar selectarea invitaţilor, ci documentarea la sânge şi alegerea inteligentă a întrebărilor.
Este o părere şi încerc să o argumentez.
Cunoscând punctele tari şi slabe ale fiecăruia din invitaţii săi, Turcescu reuşeşte să deplaseze felul în care îl percepe publicul pe invitat, într-o o nouă poziţie care ţine seamă de prestaţia acestuia în emisiune.
Lipsa de cultură este una din ţintele spectaculoase ale săgeţilor tânărului formator de opinie.
Să ne amintim două masacrări de imagine devenite celebre. Mă refer la Elena Udrea si Marean Vanghelie.
Cunoscând lipsa de cultura politică a Dnei Udrea şi distrăgând, pentru siguranţă, atenţia victimei de la cea de a doua informaţie falsă (Norvegia nu e regat), Turcescu a mers la sigur. Adăugat aspectului blond, atrăgător dar deloc prestigios al invitatei, răspunsul a avut un efect devastator pentru imaginea consilierei cotroceniste.
Partea bună a întâmplării este că 80% din parlamentarii români şi 90% dintre jurnalişti au aflat, din emisiunea cu Elena Udrea, că Norvegia nu e membră a Uniunii Europene.
Întrebarea pusă lui Vanghelie s-a bazat şi ea pe o documentare bine făcută. Răspunsul inept, suprapus peste agresivitatea lui gălăgioasă, i-a făcut pe mulţi oameni modeşti să se simtă superiori primarului din Ferentari.
Pentru fiecare invitat, jurnalistul are un dosar impresionant de extrase din presă. Dl. Turcescu pune adesea întrebări dificile care îi cer invitatului să explice fapte ce sunt considerate de presă contrare interesului public.
De multe ori, însă, nivelul scăzut de documentare al unor susţineri jurnalistice permite invitaţilor să desfiinţeze acuzele, cu abilitate sau pe bună dreptate.
Dar nu numai documentarea insuficientă a confraţilor săi îl pune în dificultate pe realizatorul emisiunii Sută la sută ci şi lipsa culturii politice, economice, juridice a jurnaliştilor.
Jonglarea cu termenii de specialitate le joacă frecvent feste gazetarilor români. În limbajul jurnalistic românesc, temenul juridic „învinuit” devine adesea sinonim cu acuzat sau vinovat iar comisionul şi ingineria financiară sunt, fără nici o îndoială, întotdeauna infracţiuni.
Şi iată-l şi pe Robert Turcescu plătind personal tributul apartenenţei la breasla jurnaliştilor. Probabil nesigur că acuzaţiile din presă împotriva lui Dinu Patriciu sunt bine documentate, tânărul uşor cărunt a citit un extras dintr-un document întocmit de Parchetul General, în care preşedintele Rompetrol e acuzat că a semnat un contract, în calitate de preşedinte al unei companii offshore. Vreau să cred că procurorii au formulat învinuiri concrete, fără să considere, aşa cum părea să sugereze Dl Turcescu, că orice companie offshore înregistrată într-un paradis fiscal e o companie fantomă.
Gândindu-mă acum la alte recente presiuni patronale asupra jurnaliştilor români, poate că ideea că o companie fantomă trebuie să fie neaparat într-un paradis fiscal a fost impusă jurnalistului de misterioşii Dario Colombo si Anna Croci, acţionarii majoritari ai televiziunii Realitatea, printr-o la fel de misterioasă companie din Lugano, Elveţia.
Dar dacă aici mai sunt amestecaţi şi patronii companiei care deţine RAFO Oneşti, înregistrată la Londra?
Şi dacă o fi vorba o discreditare a PROTVului, deţinut, în cea mai mare parte, de o companie americană înregistrată în Bermuda, adică într-un paradis fiscal?
Din câte am înţeles, offshore înseamnă, în cazul unei companii, doar că aceasta se află în altă jurisdicţie fiscală decât cea în care se desfăşoară activitatea de bază. Cu alte cuvinte, Londra, Bermude, Lugano sau Bahamas, tot un drac pentru noi. Se spune că, în ţările mai avansate condiţiile impuse sunt: să fie vorba de o activitate autorizată şi cinstită, să se platescă impozitele datorate şi să se ştie exact cine e în spatele oricărei companii. În rest, ducă-se să se înregistreze şi în Antarctica!
: 11:27 p.m.
: 10:14 a.m.<< Home
