In ultima vreme văd la Realitatea TV un SRS care începe să fie prezent în persoană, şi nu doar la telefon. Constat că e un jurnalist calm, echilibrat, blajin şi nu prea bogat.
E ramura televizată a discretei ofensive mediatice a unui excelent profesionist al manipulării. Presa scrisă rămâne totuşi domeniul predilect al acestui Pamfil Şeicaru modern.

N-am auzit până săptămâna trecută de Ovidiu Pecican, profesor de la Facultatea de Studii Europene din Cluj. Azi ştiu că scrie săptămânal un comentariu în Cotidianul şi constat că îl simpatizează pe Sorin Roşca Stănescu. După ce am scormonit puţin pe Internet, am aflat că simpatia e mai veche şi probabil reciprocă.

Un eseu publicat de O.P. în aprilie 2002 e însoţit de următoarele precizări:
“Ovidiu Pecican (Arad, 8 ianuarie 1959) este prozator, eseist şi istoric. În prezent este universitar la Cluj, secretar de redacţie al revistei Provincia şi editorialist la Ziua de Nord-Vest”. (nota mea-ediţia română a publicaţiei Provincia era găzduită tot de de Ziua)

Ziua de Nord-Vest publica în oct. 2002 părerile O.P. în favoarea regionalizării României după modelul Sabin Gherman (cel devenit celebru prin sloganul “M-am săturat de România"). Acelaşi O.P. era, în 2001, unul din iniţiatorii unui memorandum pentru reconstrucţia regională a României, intitulat tot Provincia, care propune, implicit, federalizarea României.

Din ce am mai găsit, deduc că O. Pecican e un om care ştie să se înscrie în activităţi bine sponsorizate.

Alt iubitor de Roşca Stănescu, e european de tot, tocmai din Bradford, Anglia. E şi el prof. la universitatea din acea localitate şi predă un curs despre conflictele etnice. România este subiectul preferat al lui Gallagher.
În 2004, Editura Humanitas a publicat cartea “Furtul unei naţiuni” în care universitarul englez se ocupă de “democraţia de faţadă” promovată de Ion Iliescu şi echipa sa şi îşi vomită părerea despre români, în general. Citez din cronica publicată de revista 22: “Comunismul, constata Tom Gallagher, a intensificat răul românesc, dar nu el l-a creat”. “Viciile româneşti ar fi astfel următoarele (ele nu sunt inşirate ca mărgele pe aţă, ci doar sugerate şi intuite: suspiciunea, labilitatea, corupţia cronică, rivalitatea internă”.
Acelaşi Gallagher susţinea că: “an alliance between some of the most retrograde elements in the EU and authoritarian forces in Romania threatens to sweep away the limited progress made in establishing democratic rule since 1989. A Romania under the control of corrupt ex-communists who pay lip service to democracy threatens to be a force for regional instability and undermines the EU’s usually well-meaning but often flawed attempts to integrate the region into mainstream Europe”.
Săptămâna trecută Tom Gallagher a fost plătit pentru un articol favorabil lui Roşca Stănescu, în Averea. Elementul cheie al articolului comandat pare să fie următorul:
“Televiziunea nu doar relatează despre evenimente, dar si generează evenimente. Şefii departamentelor de ştiri decid care informaţii pot fi văzute si auzite, şi care nu. Nu doar politicienii se plâng de existenţa unei oligarhii TV care practic nu trebuie sa dea socoteala nimănui. In trecut, unii politicieni de frunte au trait cu frica de directorii de ziare. In „miercurea neagra“ din septembrie 1992, cand valoarea lirei sterline s-a prăbuşit, premierul britanic de atunci, John Major, i-a telefonat nervos lui Kelvin Mackenzie, editorul ziarului londonez cu cel mai mare tiraj, pentru a afla de la el cum va fi tratată ştirea în numarul din ziua urmatoare. Răspunsul lui Mackenzie a fost necruţător: „Am găleata asta plină cu rahat şi o sa ţi-o deşert pe cap”.
Cu alte cuvinte, sunt în lumea bună ziarişti importanţi care au dreptul să ameninţe la telefon, că vor vărsa lături în capul şefilor incompetenţi de guverne şi de state.
Numai că, precizează musafirul englez al publicaţiei lui Roşca, “despre chiriaşul de acum de la Cotroceni, este greu sa ţi-l imaginezi telefonând directorilor de ziare pentru a le cere indurare”. În rest, trebuie să deducem noi, Băsescu are de ce să fie bălăcărit de un jurnalist important, dar Roşca e cumsecade.
E drept că celebrul tabloid scurmător în gunoaie The Sun unde lucra Mackenzie e mai onorabil decât destule din publicaţiile create sau susţinute de marele Roşca.
Despre Mackenzie un coleg invidios de la alt tabloid scria că este “an editor with a particular form of dangerous genius”
Asta se consideră şi SRS.