La o recentă conferinţă care avea ca temă “Securitatea sistemelor informatice”, cineva s-a referit la Sarbox. Am înţeles că este denumirea prescurtată a unei legi din Statele Unite care reduce foarte mult şansele celor care intenţionează să mute în propriul buzunar, banii unei companii. Legea, intrată în vigoare în anul 2002, la numai jumătate de an după falimentul fraudulos al companiei texane Enron, stabileşte răspunderea patrimonială a directorilor companiilor, impune proceduri mai severe de audit, extinde precizările privind conflictele de interese, înăspreşte pedepsele pentru fraude etc. Aparent nimic deosebit. Numai că acolo amănuntele contează. De exemplu, pentru orice decizie care priveşte o parte oricât de mică din patrimoniul unei companii, este obligatoriu să se păstreze, la dispoziţia organismelor de control, un dosar complet cu toate faxurile, toate emailurile, toate notiţele, toate evaluările, toate procesele verbale ale discuţiilor care au dus la decizia respectiva. Dosarul (folderul) fiecărei decizii se păstrează într-o formă digitala securizată, imposibil de modificat discret, în sistemul informatic al companiei. Lipsa unui document cât de cât relevant din calculator se consideră infracţiune.
Ehe, dacă exista aşa ceva la RAFO…

La noi, după atâţia ani de la falimentele frauduloase fără vinovaţi ale Bancoop, BIR, SAFI, FNI etc. nu are cine să elaboreze o lege clară pentru prevenirea şi sancţionarea fraudelor financiare.
Mi-am adus aminte de legea Sarbanes-Oxley (acestea sunt numele celor doi parlamentari americani iniţiatori) cand am văzut cum Gabriel Biriş, un tânăr avocat invitat la mai toate posturile de televiziune, a devenit vedetă explicând cât de ciuruite sunt prevederile codului fiscal şi cum pot fi ele eludate.

Bomboana de pe tort am primit-o aseară, când deputatul Mitică Dragomir, invitat de onoare al naşului de la B1TV, îi explica preşedintelui Agenţiei fiscale româneşti că sumele pe care le primesc fotbaliştii români, peste salariul declarat (aproape minim pe economie) constituie cadouri neimpozabile, pe care le dă din buzunarul lui patronul clubului. Omul poate să-şi folosescă banii cum vrea el, pentru că a plătit o dată impozit când i-a câştigat şi trebuie admirat, nu impozitat, pentru că îi cheltuieşte pentru propăşirea fotbalului românesc. Şeful fiscului nu avea nici o bază legală ca să-l contrazică. De asta au grijă Miticii Dragomir în Parlament.

Am vrut să văd cum se petrec lucrurile astea la americani. Pentru că sunt nepriceput în ale finanţelor, am căutat într-un dicţionar. În Investopedia scrie clar că plăteşte impozit, la valorea integrală a cadoului, cel care îl oferă, iar primitorul în măsura în care depăşeşte limita anuală a deducerilor, prevăzută pentru cadourile personale. Există puţine excepţii şi nu pentru activităţile sportive.

Cum naiba reuşesc ăia să aibă legi clare şi concise?

Cum am zis, decât părerea mea lipsită de obiectivitate, mai bine o preluare.
Dar dacă lucrurile descrise mai jos se petrec acolo, departe, nu înţeleg de ce mi se par atât de cunoscute…

Am preluat din publicaţia Actualitatea.ro articolul “Democratia disfunctionala din America Latina” scris de Mihai Trudeanu.

În America Latina forte multi oameni traiesc cu mâna întinsa. În toata emisfera, guvernele paternaliste au obisnuit oamenii sa primeasca exact cât sa supravietuiasca în loc sa îi lase sa participe la viata societatii, iar de-a lungul acestei regiuni a globului, politicienii pe care scriitorul Octavio Paz îi numea odata "capcaunii filantropici" formeaza "clienti" în loc de cetateni, adica oameni care asteapta în loc sa ceara, noteaza Denise Dresser, profesor de stiinte politice la Instituto Technologico de Mexico în Project Syndicate.
America Latina democratica merge schiopatând într-o parte si în alta pentru ca nu poate merge înainte. Exista prea multe obstacole pentru cei saraci, pentru cei inovatori si pentru cei care nu sunt creditati cu încredere. Sunt prea multe ziduri ridicate împotriva mobilitatii sociale, a competitiei si a corectitudinii în politica si în afaceri.

Prin urmare, desi locuitorii Americii Latine pot vota într-un mediu mai democratic, ei nu pot concura într-o lume globala. Standardele de viata sunt în scadere, veniturile stagneaza, iar sperantele sunt înabusite. Din aceasta cauza, în Bolivia oamenii încep sa marsaluiasca pe strazi. Sau, în Venezuela, se întâmpla sa creada în promisiunile presedintelui populist Hugo Chavez. Sau se gândesc sa se întoarca la formula partidului unic în Mexic. Sau tânjesc sa zguduie toate lucrurile care i-au deranjat, sentiment ce pare sa ia nastere acum în Brazilia. Sau sa voteze "cu picioarele", asa cum se întâmpla în Mexic, unde unul din cinci barbati cu vârsta cuprinsa între 26 si 35 de ani traieste în Statele Unite.

Pentru Dennis Dresser, America Latina este atât mai democratica cât si mai inegala decât era în urma cu 10 ani. Uniti prin dreptul de a vota, locuitorii ei ramân divizati prin saracie. Economiile latino-americane sunt organizate într-un fel în care bogatia este concentrata în câteva mâini, însa nu este impozitata, deposedând astfel guvernele de resursele necesare investirii în capitalul uman al locuitorilor lor.

Foarte putine guverne din America Latina s-au gândit pâna astazi sa faca astfel de investitii. În locul acestora, în aceasta era democratica, locuitorii statelor din emisfera sudica a continentului american primesc în loc o multime de lucrari publice - poduri, autostrazi si alte structuri masive -, create cu scopul de a smulge sustinerea pe termen scurt din partea populatiei. Prin astfel de proiecte, este de parere semnatara articolului, politicienii manipuleaza si cumpara de fapt alegatorii în loc sa îi reprezinte.
Ori astfel de prioritati distorsionate reflecta o realitate simpla. În America Latina, democratia pare incapabila sa înlature vechile retele de clientelism si traditionalele lor aranjamente de împartire a puterii. Vechile elite ramân pe pozitii, zavorâte în comunitatile lor ferecate, îndepartându-i pe cei saraci, pe care nu au nici un motiv sa îi vada devenind mai puternici, si asta deoarece forta de lucru ieftina abundenta convine de minune acelora care o angajeaza.

Aceasta situatie se traduce în America Latina prin faptul ca o mare parte din populatie nu termina liceul, nu merge la universitate si nu îsi asuma responsabilitati. Ei ramân astfel la cheremul sistemelor socio-economice din propriile lor state, sisteme în care relatiile personale conteaza mai mult decât calificarile si abilitatile si în care functiile se împart pe baza loialitatii si nu a meritului. Usile sunt deschise celor care au numele si relatiile potrivite, iar contractele sunt semnate cu o palma data pe umar si cu semn din ochi. Monopolurile de stat sunt vândute prietenilor care devin ulterior multimiliardari, asa cum este cazul mexicanului Carlos Slim.
Cu toate acestea, în pofida situatiei tensionate din Bolivia, America Latina nu se afla pe marginea dezastrului economic, ramânând per ansamblu stabila din acest punct de vedere. Însa acest lucru nu este suficient sa propulsezi oamenii de la o fabrica de tortilla la una de software, sa creezi o clasa de mijloc larga si astfel sa asiguri mobilitatea sociala.

Desi democratia pare sa functioneze suficient de bine în ceea ce priveste alegerile libere si corecte, exista altceva care nu este în regula si care transcede un presedinte sau altul, indiferent daca presedintele este populistul Chavez din Venezuela, conservatorul Fox, din Mexic sau presedintele de stânga brazilian Lula si care are legatura cu o realitate istorica adânca, structurala.

Democratia disfunctionala latino-americana este rezultatul unui model comportamental politic si economic responsabil pentru stagnarea acestei regiuni a globului, indiferent cine s-ar afla la putere. Acest sablon izvoraste dintr-un altul privind reforme amânate sau partial structurale, si privatizari care avantajeaza elitele dar afecteaza consumatorii.

Acest lucru a sustinut un model care acorda o mai mare importanta extragerii resurselor decât educarii si atribuirii de responsabilitati cetatenilor. Resursele generoase, cum ar fi petrolul, sunt un obstacol în calea democratiei în tarile sarace, deoarece atunci când un guvern obtine profituri în urma vânzarii de petrol, el nu are nevoie sa colecteze impozitele. Ori guvernele care nu au nevoie sa îsi mareasca baza de impozitare ofera prea putine stimulente pentru a raspunde cerintelor celor pe care îi conduc.

Într-adevar, guvernele care se sprijina pe clientelism si nu pe cetateni nu trebuie sa raspunda deloc cererilor acestora, deoarece produc democratii fragile în care oamenii voteaza dar nu primesc de fapt o parte din beneficii, în care bogatia este concentrata si în care diferentele dintre salarii sunt greu de ajustat.

Mai rau înca, astfel de guverne - fie totalitare fie fictiv democratice - îsi transforma cetatenii în "recipiente" în loc de participanti la guvernare si creeaza oameni care traiesc cu mâna întinsa în loc sa tina capetele ridicate.

Când am început acest blog, mi-am propus să spun, puţinilor oameni care se rătăcesc pe aici, părerea mea despre emisiunile informative pe care ni le servesc televiziunile româneşti. Completând ce vedeam cu ce ştiam şi cu ce aflam, am încercat să emit păreri cât de cât documentate.
La un moment dat, am redus analiza prestaţiei jurnalistice şi am început să mă ocup de influenţele care dictează atitudinea formatorilor de opinie.
De multă vreme cred că Sorin Roşca Stănescu, Ion Cristoiu, Mihai Tatulici, Gabriel Stănescu, Gabriela Vrânceanu-Firea, Dan Diaconescu, Radu Moraru şi evident trupa Cristian Tudor Popescu, Bogdan Chireac, Adrian Ursu ne servesc, de pe micul ecran, opinii comandate numai de interesele lor personale şi de interesele celor care îi cointeresează.
Văzând câtă ardoare pune o adunătură diversificată de forţe politice, finaciare şi jurnalistice în demolarea, imaginii bune pe care o are Traian Băsescu în rândul populaţiei, traducându-i fiecare cuvânt într-o o prostie sau într-o prestaţie dezavantajoasă pentru România, m-am trezit partizan al preşedintelui.

Forumurile şi comentariile la articolele din ziare sunt pline de certuri şi de înjurături ale taberelor pro şi antiBăsescu.
Un exemplu: articolul de fond publicat în “Gândul” din 1 octombrie, cu lungul titlu
“Vorbind despre el însuşi, la Craiova, după ce a mai făcut o dată Marea Neagră „lac rusesc”, Băsescu: „Ştiu ce spun şi ce fac, mai ales în politica externă. Sunt perfect!” are 267 de comentarii, azi duminică 2 septembrie, la ora 14. Pentru că ultimul este parcă concludent, îl reproduc: “Forumiştii lu' Peşte. Sunteţi bolnavi mintal ! Aveţi buba ÎN cap. Trataţi-vă, nenorociţilor !”

Îmi menţin părerea că majoritatea jurnaliştilor români dezinformează din interes, din incompetenţă sau pentru ca sunt in goană dupa senzational, dar pentru că partizanatul mă face să scriu cu iritare şi cu obiectivitate diminuată, mă voi limita câtva timp, dacă nu intervine ceva deosebit, la generalităţi sau la preluări din alte publicaţii.
Aş vrea să revin cu veşti bune.