Am urmărit aseară, la emisiunea lui Turcescu de la Realitatea TV, o discuţie în contradictoriu între un oarecare Doru Buşcu şi jurnalistul Traian Ungureanu. Buşcu îl demasca pe Ungureanu şi pe alţi nu prea mulţi jurnalişti care sunt de partea lui Băsescu în disputele actuale.
Urmărind emisiunea, mi-am dat seama ce bine era pe vremea guvernării Iliescu-Năstase.
De ce?
Păi e simplu: nu existau bileţele, declaraţii despre valize cu bani, circ în Parlament şi la televizor, nu emitea nimeni pretenţii pentru legea ANI sau ordonanţa DIICOT, politicienii şi ziariştii nu condamnau public intelectuali sau organizaţii neguvernamentale, jurnaliştii tip Cristoiu nu năşteau în fiecare seară pui vii din găinile celor care îi plăteau pentru asta, Gigi Becali nici măcar nu visa să fie lider politic şi câte altele.
Să urmărim, pentru exemplificare, un caz:Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 118/24.10.2003 Guvernul Năstase transforma toate datoriile la bugetul statului ale societăţii comerciale „Rompetrol Rafinare” S.A Constanţa, care însumau 650 de milioane de dolari, în obligaţiuni cu scadenţa de maximum 20 de ani.
Dacă doriţi să citiţi Ordonanţa de Urgenţă, acesaţi Portalul de legislaţie al Ministerului Justitiei, introduceţi tipul actului, numărul actului şi anul.
Nimeni din clientela PSD n-a crâcnit că era ajutat un adversar politic. Sau poate nu era adversar politic?
Aţi văzut în acea vreme în presă sau la Parchet vreo insinuare privind faptul că Ordonanţa favorizează o companie care şi-a însuşit banii datoraţi bugetului României de compania spaniolă Repsol, pentru zăcământul Murzuk din Libia? Cu certitudine, nu.
Importantă e şi eleganţa cu care a uitat un fruntaş PSDist că în Hotărârea de Guvern nr 157/2003 pe care a semnat-o, în calitate de Prim Ministru, se prevedea negru pe alb că banii datoraţi de Repsol se vor vărsa la bugetul de Stat.
Probabil e neesenţial că mie, ca nepriceput în domeniu, hotărârea de transferare pe nimic a concesiunii unui teren petrolier care conţine rezerve de petrol de două ori mai mari decât toate terenurile petroliere din România. mi se pare o gravă încălcare a interesului naţional. Şi atunci nu e logic ca Nicolae Văcăroiu, autorul acestei acţiuni, să fie preşedinte interimar al României, după ce îl suspendă Parlamentul pe Băsescu?
Nici faptul că în ziua de 7 aprilie 2004, grupul Rompetrol a avut amabilitatea să vândă „cuiva” un miliard de acţiuni ale grupului la un preţ mult mai mic decât cel care se putea obţine pe piaţă în acea zi şi să răscumpere după o săptămână un sfert din acţiunile vândute la un preţ de 6 ori mai mare, pierzând 6 miloane de dolari, n-a mirat atunci nici C.N.V.M. autoritatea statului abilitată să se mire, nici presa, nici oganismele abilitate ale justiţiei, deşi acţiunea, insinuează unii, ar fi avut scopul ăsta şi ăstălalt.
Acum o blondă oarecare reuşeşte să transforme în scandal naţional o biată intervenţie fără efect a primului ministru în favoarea conducerii Rompetrolului.
Dl. Patriciu, acţionat azi în justiţie, alături de alte persoane din conducerea Rompetrol şi de alţi simpatizanţi ai companiei, declară mereu că doreşte un proces cât mai rapid. E drept că amicii Domniei sale, specializaţi în încâlceli procedurale, tot amână judecarea pe fond. Până şi Ministrul Finanţelor, vechi amic al companiei, uită să trimită actele care ar permite derularea procesului.
Luând doar ca exemplu acest caz oarecare, mai puteţi zice că nu era mai bine pe vremea când Iliescu şi Năstase conduceau România?
Cotidianul ne explică cum “se organizează” la Antena 1 şi (probabil) la Antena 3 ştirile despre şi cu Dan Voiculescu. Metodologia de lucru e totuşi un pic mai relaxată decât cea de pe vremea transmisiilor cu Ceauşescu.
La începuturile televiziunii, muzica uşoară românească, inclusiv ce televizată, era dominată de Dorina Drăghici, Gică Petrescu, Luigi Ionescu, Aida Moga, Nicolae Niţescu, Gigi Marga şi alţii, cunoscuţi din specacole şi turnee.
Televiziunea le aducea popularitate în plus, dar au trecut destui ani până când numărul de televizoare a ajuns de ordinul sutelor de mii.
Prima interpretă de muzică uşoară lansată de televiziune a fost Margareta Pâslaru.
La prima prezenţă pe micul ecran, era elevă şi cânta la un club muncitoresc din cartierul Bucureştii Noi. Lansarea ei la televizor a făcut-o celebră în câteva săptămâni. Compozitorii cunoscuţi se înghesuiau să-i ofere melodii. Alături de ea a început să apară frecvent, în programele televizate, Marina Voica, care a devenit şi ea vedetă datorită televiziunii.
Cei care au remarcat-o şi au adus-o la televiziune pe Margareta au fost Valeriu Lazarov şi Ileana Pop. Ei au fost primii selecţioneri de persoane capabile să devină mari atracţii ale micului ecran. După plecarea din ţară a lui Valeriu Lazarov, au devenit generatori de vedete Alexandru Bocăneţ, care se limita la o echipă restrânsă şi Sorin Grigorescu, cel care a lansat majoritatea cântăreţilor de muzică uşoară de prim rang ai anilor 70-80, prin celebra emisiune „Steaua fără nume”.
Ileana Pop, nume mai puţin cunoscut în afara Televiziunii Române, a avut vocaţia găsirii unor tineri talentaţi, pe care îi aducea la Televiziune. A fost mereu un secondant al unora din marii realizatori de emisuni de divertisment. Ileana Pop i-a atras către televiziune, încă de când erau studenţi, pe Florian Pittiş, pe Mariana Mihuţ şi pe mulţi alţii.
Tudor Vornicu, el însuşi om cu talentul rar de a simţi vocaţia telegenică a unor oameni (i-a invitat frecvent la Televiziune, printre alţii, pe profesorul Grigore Moisil şi pe Catinca Ralea) şi-a asociat-o pe Ileana Pop ca realizator la emisiunea duminicală, sub numele Ileana Vlad.
Când a înfiinţat în România prima sa firmă de producţii televizate, Valeriu Lazarov a numit-o director pe aceeaşi Ileana Pop, deşi aceasta depăşise, de destulă vreme, vârsta pensionării.
În orice democraţie, libertatea de expresie este limitată de afectarea intereselor celor care susţin material o publicaţie, un post de radio sau de televiziune. Din punctul ăsta de vedere, nu suntem o excepţie.
Anomalia care caracterizează mass media din România este hămeseala teribilă a formatorilor de opinie care-şi pun la mezat prestigiul.
Cristian Tudor Popescu, prea titratul jurnalist, susţine că a plecat de la Adevărul, împreună cu clanul lui, pentru că îi era ameninţată libertatea de opinie. Pentru cei care cunosc culisele manevrei, ruptura a fost generată de anularea clauzei prin care jurnaliştii, în frunte cu şefii lor, pierdeau comisioanele pentru publicitatea adusă de ei. Unele voci timide au încercat să solicite publicarea sumelor câştigate din publicitate de foştii şefi ai Adevărului. Omerta jurnalistică, numită elegant solidaritate de breaslă, a închis gura îndrăzneţilor.
Este probabil că şi azi, opiniile lui CTP şi ale adjuncţilor lui sunt dirijate de cei care completează veniturile modeste obţinute de la Gândul de acţionarii Popescu+acoliţii+Mircea Dinescu.
Mircea Dinescu, gustat de public pentru clowneriile lui, s-a asociat într-o afacere editorială, cu magnatul Patriciu. Hămeseala l-a transformat într-un megafon al intereselor asociatului. Locul unde îşi varsă cu predilecţie veninul condimentat cu pamflete este emisiunea de vineri a intelectualului de mâna a doua Stelian Tănase, care publică, la editura Humanitas, nu mai puţin de 7 cărţi, sponsorizate cu 600 de milioane din profitul Loteriei Române, subordonată Ministerului Finanţelor.
Inserarea bâlciului dinescian în recenta întrunire a PNL de la Timişoara, aplaudată frenetic de cointeresaţii finanţatorului Patriciu, a fost încă un episod din serialul Orban al principalului partid de guvernământ. Televiziunile au reluat la nesfârşit pamfletul şi entuziasmul liberal. Acest mod de discreditare a lui Băsescu îl satisface pe finanţator, dar îi dezavantajează pe liberali în ochii populaţiei.
Din păcate, presa, cu televiziunea ca vârf de lance, este o putere în stat care distruge credibilitatea celorlalte puteri, dar şi propria credibilitate. Mi-e teamă că, în fapt, strădaniile celor care încearcă să dirijeze opinia publică în sensul dorit de plătitori, becalizează o mare parte din populaţia necăjită a României, cea ruptă de orice sursă de educaţie şi cultură, dar ale cărei voturi contează.
Am amintit în alt post că prima crainică a televiziunii a fost Mariana Zaharescu. Era o brunetă frumoasă cu o voce şi o dicţie excelente. Fusese crainică la Radio şi s-a adaptat foarte bine cerinţelor televiziunii. Probabil că noua ei postură a determinat o reverificare a dosarului de origine socială şi i s-or fi descoperit cine ştie ce hibe. Cert este că, după numai câteva luni a fost mutată înapoi la Radio şi apoi dată afară. În locul ei au fost aduse două fete drăguţe, fără vreo pregătire, dar cu dosare corespunzătoare, care au fost şcolite cu termen redus de o crainică de la Radio. Se bâlbâiau frecvent şi erau crispate în faţa camerei. Unul din regizori, parcă David Esrig, încerca să le determine să-şi mascheze crisparea. Una din soluţiile recomandate de Esrig era zâmbetul, la ştirile „bune”.
În toamna anului 1957, Grigore Preoteasa, ministrul român de externe de atunci, ( a cărui fiică a fost prima soţie a lui Adrian Năstase) a murit într-un accident de avion, când se întorcea de la Moscova. În mijlocul ştirii, crainica şi-a adus aminte de indicaţia regizorului şi a trântit un zâmbet seducător. Tovarăşii de la cadre n-au avut de ales şi au fost obligaţi să recurgă la crainice profesioniste. Aşa au venit de la Radio Cleo Stieber şi Georgeta Perlea, care au fost mulţi ani prezenţe simpatizate şi apreciate de public. Pe atunci, programul începea la 7 seara şi dura două-trei ore. Când volumul programelor a crescut, a mai fost angajat, în chip de crainic, Florin Brătescu, o voce remarcabilă şi o prezenţă care fermeca telespectatoarele. Mai târziu a devenit crainică şi Ioana Măgură, care a fugit ulterior din ţară şi a preferat Europa Liberă, Televiziunii Române.
Aceasta succesiune de posturi despre perioada de început a celor 50 de ani ai Televiziunii Române se bazează exclusiv pe amintirile unui septuagenar, care era doar o rotiţă în angrenajul complicat care asigura elaborarea tehnică, jurnalistică şi artistică emisiunilor.
Răspund astfel şi lui Bogdan care îmi cere să prezint un program tip de atunci. Cred că, în bibliotecile mari, mai sunt numere din Scânteia sau România Liberă care anunţau emisiunile din zilele anilor 1957-60. Rugaţi-i pe cei care se ocupă de TVR50, la Televiziunea Română, să ofere câteva mostre. Şi mie mi-ar plăcea să le văd.
Majoritatea salariaţilor Televiziunii si-au petrecut revelioanele la muncă, în primii 7-8 ani de existenţă ai instituţiei. Primele revelioane ale televiziunii erau transmise integral în direct. Excepţie făcea, uneori, un film artistic sau documentar destinat marelui ecran, care era inserat în program.
Vedetele vremii nu lipseau de la revelioane. Gică Petrescu şi Dorina Drăghici, cântau muzică uşoară, Ion Dacian interpreta arii din operete, Maria Tănase şi Fărămiţă Lambru erau nelipsiţi în partea de muzică populară, veneau adesea fetele de la Căpâlna, iar Vasile Tomazian, Horia Şerbănescu şi Radu Zaharescu ofereau momente vesele gustate de public.
Pentru interpreţi chinul era mare, pentru că sensibilitatea redusă a camerelor de atunci cerea lumină foarte mare. Sutele de kilowaţi ale reflectoarelor produceau o căldură de infern.
Deşi grav bolnavă, Maria Tănase a rezistat stoic, sub căldura reflectoarelor, la revelionul 1963, ultimul din viaţa ei.
Exista şi o parte transmisă în direct, dintr-o sală unde „oamenii muncii” petreceau revelionul împreună, unii din ei fiind aduşi în faţa camerelor ca să spună câte un text învăţat pe derost care aducea osanale conducătorilor partidului şi Republicii Populare Române sau înfiera "capitalismul în putrefacţie". Uneori oamenii scandau la comandă şi „URSS bastion al păcii e”.
Totuşi, porţiunile politizate nu erau ample şi emisiunile de revelion se bucurau de aprecierea publicului.
Întregul aparataj tehnic utilizat la începuturileTeleviziunii Române era rusesc. Fusese realizat de un institut de cercetări din Leningrad (actualul Sankt Petersburg). Câteva zeci de specialişti ruşi veniseră să participe la montaj şi la instruirea personalului nostru tehnic. Totul echipamentul era realizat cu sute de mii de lămpi electronice. Ruşii spuneau că tranzistoarele, nou apărute, erau folosite doar la instalaţiile militare.
Majoritatea ruşilor erau foarte tineri (fuseseră copii în timpul războiului) şi erau prietenoşi. Cei mai vârstnici păstrau amintiri sinistre din timpul războiului.
In 1957, Yves Montand avea 35 de ani şi era cântăreţ şi actor celebru în lumea întreagă. Era acceptat şi în “lagărul socialist” pentru că avea, în acea perioadă, vederi de stânga. Românii îi ascultau cântecele la radio şi îl văzuseră în două filme remarcabile: “Salariul groazei” şi “ Vrăjitoarele din Salem”.
În martie 1957, a prezentat două spectacole, cu cele mai cunoscute melodii ale lui, la Sala Floreasca din Bucureşti, eveniment epocal pentru acele vremuri.
Carul de reportaj, proaspăt achiziţionat, ca şi restul echipamentului tehnic din URSS, nu fusese pus încă în funcţiune. Inginerii ruşi şi români au lucrat zile şi nopţi nesfârşite pentru a realiza prima transmisie din afara clădirii televiziunii.
Yves Montand a dat multe sfaturi echipei de transmisie. În timpul repetiţiilor, artistul explica operatorilor de imagine Lucian Penescu, Constantin Lungu şi Nicolae Niţă şi regizorului (Mircea Weiser, cred) când să-i urmărească expresia feţei şi când să arate toată scena.
Montand avea un profil preferat (parcă stângul) şi a cerut ca să nici una din cele trei camere de televiziune ale carului să nu fie amplasată în partea care l-ar fi dezavantajat.
Repetiţiile le făcea cu o conştiinciozitate impresionantă. În timp ce interpreta una din melodii (Une demoiselle dans un balancoire), parcurgea toată lăţimea scenei în paşi de dans. A repetat mişcarea de peste 20 de ori, pentru a se acomoda cu dimensiunea scenei. În spectacol, mişcarea părea improvizată.
În timpul transmisiei, au fost instalate zeci de televizoare în vitrinele unor magazine, în faţa cărora se înghesuiau sute de bucureşteni, deşi mare lucru nu puteau vedea din cauza ecranelor, pe atunci foarte mici.
Cred că transmisia spectacolului lui Yves Montand, a fost primul eveniment care i-a făcut pe români să aprecieze miracolul televiziunii.
În 1956, Radu Vasiliu, un jurnalist din Radiodifuziune, a devenit primul director al Televiziunii Române. Era om cu o fire deschisă şi mereu cu zâmbetul pe buze. A adus oameni de valoare în televiziune şi a acordat atenţie divertismentului, încurajând emisiunile cu muzică uşoară şi populară, între care erau intercalate momente vesele. Numele generic al acestor emisiuni era „Varietăţi”.
În primii ani, Televiziunea transmitea doar filme artistice (multe ruseşti), subiecte de actualităţi filmate de operatorii televiziunii (începând din 1958), tot restul fiind transmis în direct din unul din cele două studiouri sau cu carul de reportaj.
Cariera lui Radu Vasiliu a suferit o surpare bruscă, în momentul în care Chivu Stoica, pe atunci înalt demnitar comunist, s-a bâlbâit într-un discurs transmis în direct, zicând „socialismul se află pe marginea prăpastiei” în locul expresiei consacrate „capitalismul se află pe marginea prăpastiei”. Vasiliu era în cabina de regie, a pufnit în râs şi s-a trezit spunând „gura păcătosului adevăr grăeşte”.
După două zile, directorul televiziunii era demis şi primea o slujbă de contabil sau ceva similar, undeva în Delta Dunării.
Cei care au fost de faţă au dedus cine putea fi turnătorul, zvonul s-a răspândit, a fost tratat de majoritatea colegilor lui ca un lepros şi a plecat din televiziune.
După vreo 20 de ani, Radu Vasiliu a fost iertat şi a fost numit redactor şef adjunct la o publicaţie românească pentru străinătate, unde a lucrat alături de Nichifor Crainic. Din câte ştiu, s-a stins din viaţă înainte de 1989. Scris de Sorin 6:22 p.m. 0 păreri
Mi se pare că ar fi fost normal ca măcar unul din cei implicaţi în prezentarea pe micul ecran a temelor legate de cei 50 de ani de activitate, să-şi îndrepte atenţia către începuturile Televiziunii Române.
Eforturile pe care le presupune o documentare aprofundată nu sunt pe placul majorităţii realizatorilor de televiziune şi atunci e mai simplu să faci un top al personalităţilor TVR 50 care să-l includă pe Horia Brenciu şi să omiţi pe regizorii Petre Sava Băleanu, Lucian Pintilie (care şi-a început cariera de regizor la Televiziune), David Esrig şi Sorin Grigorescu (iniţiatorul, realizatorul şi regizorul emisiunilor „Steaua fără nume”, „Floarea din grădină”, "Cu mască, fără mască" şi „Dialog la distanţă”, cu audienţe greu de egalat astăzi) şi mulţi alţi oameni de valoare din perioada de început.
Prima emisiune de televiziune din România (omit transmisiile experimentale de filme făcute de la Poşta Vitan) a avut loc în noaptea de 31 decembrie 1956-1 ianuarie 1957, din primul sediu al Televiziunii, de lângă Sala Floreasca; amenajarea clădirii era neterminată, încăperile erau netencuite, ferestrele nu erau montate, dar trebuia respectat planul cincinal, care prevedea că televiziunea va funcţiona în anul 1956.
Transmisia era recepţionată numai în Bucureşti, pe câteva sute de televizoare, importate din URSS pentru ştabii vremii.
Întreg programul era înregistrat pe film. Crainica primelor emisiuni de televiziune a fost Mariana Zaharescu, ulterior una din vocile Teleenciclopediei. După un reportaj realizat de Alexandru Stark a urmat filmul „O noapte furtunoasă” şi salutul lui Petru Groza, atunci preşedintele Marei Adunări Naţionale, cu prilejul anului nou.
După emisiunea inaugurală, programul televiziunii a fost suspendat pentru două luni, pentru ca să se termine amenajarea studioului de crainic şi primele instalaţii.
Promit să mai revin, din când în când, cu informaţii din perioada de început a Televiziunii Române. Scris de Sorin 1:59 p.m. 2 păreri
Dintre prea mulţii care-şi dau cu părerea frecvent pe sticla televizoarelor noastre, mulţi n-ar ajunge acolo dacă Băsescu nu ne-ar fi preşedinte.
Printre noile meserii din televiziune este în vogă prezentarea relelor pe care le generează Băsescu şi formularea de soluţii care l-ar putea împiedica pe marinar să ne mai facă rău de acum înainte.
Se pare că subiectul în chestiune este dorit de destule forţe din mass-media, căci altfel persoanele la care mă refer nu ar apărea în presă, pentru că nu au nimic altceva de oferit cititorilor, ascultătorilor sau telespectatorilor.
De exemplu, Mugur Ciuvică, implicat cândva într-un armaghedon antiNăstase, este invitat să-şi tot spună cuvântul doar despre infracţiunile şi activităţile de securist ale lui Băsescu. Atacarea lui Năstase pare să nu fie o marfă căutată şi Ciuvică livrează doar marfa care se vinde.
Inginerul Ludovic Orban, nu a oferit presei, în calitate de viceprimar al capitalei, nici o informaţie din domeniul edilitar, în schimb apare aproape zilnic în mass-media ca vârf de lance al atacurilor împotriva lui Băsescu. E singura lui activitate mediatizată.
Norica Nicolai, uitată de public după falimentul PNŢCD, prezintă frecvent, pe micul ecran, propuneri pentru reducerea puterii tiranice a lui Băsescu.
Nici măcar Emil Constantinescu, ditamai fostul preşedinte, nu mai e invitat in talkshowuri decât ca să ne arate cât rău ne face Băsescu.
Băiatul isteţ, bogat şi băgăreţ pe care îl cheamă Cozmin Guşă e băgat în seamă pentru că, indiferent de subiectul pe care îl tratează, face legătura cu caracterul diabolic al lui Băsescu, pe care il declară un Lukaşenco al României. Remarcaţi că, în această perioadă incomodă pentru PSD, nimeni nu-l întreabă pe Guşă dacă ştie ceva despre relele PSDiste din perioada când era şi el mare acolo.
Au fost resuscitate rămăşiţele lui Octavian Paler, invitat sistematic la Antena 3, pentru a-l infiera, aşa cum a învăţat în tinereţea sa nomenclaturistă, pe Băsescu, duşmanul poporului.
Mai sunt şi alţii, dar cei enumeraţi ilustrează suficient faptul că un număr de personaje de mâna a doua n-ar ajunge pe sticlă, dacă n-ar avea ceva rău de spus despre Băsescu.
Dintre profesioniştii mass-media, Ion Cristoiu, plătit în ultima vreme de Dan Voiculescu, îşi concentrează 90% din eforturile analistico-jurnalistice, pe scenarii care ne avertizează asupra pericolului public pe care îl reprezintă Băsescu.
“Sponsorizarea” lui Dinu Patriciu, l-a transformat pe gălăgiosul Mircea Dinescu în acuzator zelos al preşedintelui, în fiecare vineri seara, în emisiunea lui Stelian Tănase.
Cristian Tudor Popescu transformă sistematic cel puţin jumătate din emisiunea “Cap şi pajură”, de pe Realitatea TV, într-o înşirare a păcatelor băsesciene.
Secundul lui CTP, Bogdan Chireac afirmă, în propoziţii formulate fără nici un semn de întrebare, că procesul lui Patriciu este, în fapt, o luptă între omul de afaceri şi preşedinte.
Liviu Mihaiu a declarat ferm, în emisiunea lui Turcescu, folosind şi scheme desenate, că Băsescu l-a băgat la închisoare pe Patriciu precum Putin pe Hodorcovski.
Suntem asiguraţi că Băsescu vrea să instituie o dictatură ceauşistă cu ajutorul CSAT, al serviciiilor secrete şi a “megapartidului” prezidenţial.
Semnificativ, în toată povestea asta, este faptul că, în 90% din cazuri, atacarea lui Băsescu este acompaniată de apărarea lui Patriciu.
Politicienii din PSD nu mai reuşesc să spună o vorbă rea despre Băsescu din cauza aliaţilor politici şi analiştilor care cotropesc cu tema asta micul ecran.
În mod surprinzător, toată această băsesciadă nu se bazează pe fapte dovedite ci pe scenarii, pe interpretări ale unor vorbe şi pe supoziţii.
Nu e exclus ca acţiunile prezidenţiale să devină, la un moment dat, dăunătoare omului de rând din ţara noastră, cum ne spun cei care vor să-l disloce pe Băsescu, dar prejudiciile concrete pe care le-a provocat Traian Băsescu populaţiei României, nu sunt, cel puţin deocamdată, deloc evidente pentru majoritatea populaţiei, care îl preferă cu încăpăţânare, în ciuda tirului mediatic violent îndreptat împotriva lui.
Chiar să-i fi încrâncenat atât de rău preşedintele pe cei numiţi mai sus, prin fapte urâte neştiute de prostime, sau pur şi simplu plăteşte cineva bine strigăturile antibăsescu?
Nu renunţ la acest blog pentru că mai sper încă în decapitarea grupurilor de interese care transformă emisiunile informative ale televiziunilor în programe de distragere a atenţiei de la abuzurile importante împotriva interesului public, prin pălăvrăgeli nesfârşite despre cât este de grav că i s-a ascultat telefonul suspectului Patriciu sau despre diverse autosuspendări.
Cum blogurile sunt, în general, umplute cu subiectivism, am făcut un sondaj cu un eşantion format dintr-o singură persoană (eu însumi) ca să-mi exprim antipatia sau simpatia (strict personale) faţă de persoanele care populează emisiunile informative TV.
Evident că fiecare dintre Dumneavoastră poate avea cu totul alte preferinţe.
S-ar putea să vă distreze să faceţi propriile voastre clasamente.
Incep cu moderatorii şi comentatorii de televiziune a căror prezenţă pe ecran mi-a devenit profund dezagreabilă:
- Dan Diaconescu
- Mihai Tatulici
- Sorin Roşca Stănescu
- Cornel Nistorescu
- Ion Cristoiu
- Stelian Tănase
Urmează politicienii pe care prefer să nu-i văd şi – mai ales – să nu-i aud pe micul ecran, pentru că am senzaţia că sunt, nejustificat, plini de ei şi pentru că mint :
- Antonie Iorgovan
- C V Tudor
- Ludovic Orban
- Miron Mitrea
- Radu Berceanu
- Sebastian Vlădescu
Dintre moderatorii, reporterii şi comentatorii pe care îi urmăresc cu plăcere, amintesc pe:
- Robert Turcescu
- Cristian Tabără
- Cristina Liberis
- Cosmin Prelipceanu
- Liana Stanciu
- Moise Guran
Iată şi politicienii care mă determină să-i ascult, pentru că, în spusele lor, nu simt duhoarea agresivă a încercării de înşelare sistematică a populaţiei:
- Traian Băsescu
- Mona Muscă
- Cristian Diaconescu
- Roberta Anastase
- Mihai Tănăsescu
- Gyorgy Frunda
Evident, aş fi vrut să adaug şi pe alţii, în special în listele de antipatii, dar...
Sunt peste două luni de când evit să scriu în acest blog.
Am fost tentat să introduc în titlul acestui text termeni precum greaţă, scârbă, silă, oroare.
Mi-am adus aminte că atunci când am creat blogul, voiam să mă refer cu precădere la evoluţia emisiunilor informative, sperând atunci că vor contribui la parcursul românului de rând către o lume civilizată.
Prima jumătate a anului trecut ar fi trebuit să cureţe presa de limitările pe care i le impunea publicitatea guvernamentală dirijată de Mitrea şi Dan Ioan Popescu.
Ca şi alte domenii pline de escrocherii ale afacerismului românesc, presa a profitat de banii disponibili la grupurile economice transpartinice dispuse să cheltuiască mai mult de cât guvernul PSD, pentru a-şi ascunde gunoiul sub covor.
Renunţ la subiectivismul meu îngreţoşat, propunându-vă puncte de vedere mai competente decât ale mele, despre programele româneşti de televiziune.
Le-am cules din numărul 104 (20-26 ian 2006) al publicaţiei Dilema Veche şi vă propun să le parcurgeţi. Articolelele nu au linkuri proprii, dar le veţi găsi în grupajul de articole TABLOIDUL CABLOID, clicând pe următoarele titluri:
- Starea televiziunii;
- Televiziunea de tarabă;
- Maşina de fabricat imagini şi bani;
- Ce-mi place de ţara asta!
- Muza departamentului şi virtuţile ei curative.
Grupajul conţine şi alte articole despre televiziune, dar selecţia mea se referă, cu precădere, la emisiunile informative româneşti.
Cred că astăzi expresia „Cherchez la femme” a căzut în desuetudine şi ar trebui înlocuită cu „Cherchez l’argent”, sau mai pe româneşte, vezi de unde vin şi unde se duc banii.
Presa românească refuză cu obstinaţie să caute sursele şi destinaţiile banilor care au creat prăpastia între cei mulţi şi cei puţini din România.
Se despică firul în patru, la toate televiziunile şi în toate ziarele, despre telefonul lui Tăriceanu, despre cazul din Primăverii, despre demisia Elenei Udrea, despre disensiunile dintre Geoană şi Năstase, despre telefoanele date, cu 6 ani in urmă, de Traian Băsescu, iar Peter Imre îi explică lui madam Firea, la Antena 3, ce fericiţi trebuie să fie românii că Ministerul Finaţelor scumpeşte numai ţigările ieftine.
Nu am văzut si nu am citit o descriere a felului în care Ion Ţiriac şi-a înmiit în 15 ani averea, aici în România.
Nici un jurnalist n-a scris un rând despre modul în care miliardarul Ţiriac a cumpărat, în martie 2005, cu cca 1000 de dolari pachetul, acţiunile la Banca Ţiriac ale unor români, care au dat pe ele, în 1990-91, echivalentul unui apartament. Primind mărunţişul de la Ţiriac, românii în cauză s-au ales cu mai puţin de o miime din puterea de cumpărare a sumei investite. Cu alte cuvinte, investind în aceleaşi acţiuni, Ion Ţiriac a avut câştiguri fabuloase, iar micii investitori, pierderi imense.
De ce?
Nu am văzut şi nu am citit nici o ipoteză care să explice de ce companiile din grupul Rompetrol au acceptat să vândă, în ziua de 7 aprilie 2004, un miliard de acţiuni Rompetrol la preţul derizoriu de 116 lei, unei societăţi dubioase din Cipru, pierzând, parcă intenţionat, peste 6 milioane de dolari. Toate celelalte oferte de vânzare din momentul respectiv plecau de la sume de 4 ori mai mari. După numai 10 minute de la cumpărare, firma cipriotă începea să vândă acţiunile cu 250-300 lei. La acest preţ, au cumpărat peste jumătate din acţiunile achiziţionate de ciprioţi, fiica lui Dan Voiculescu, Sorin Roşca Stănescu, Verestoy Attila, obţinând la rândul lor, de pe urma acţiunilor, profituri de milioane de dolari. Ulterior Rompetrol şi-a răscumpărat de la ciprioţi, un sfert din acţiunile vândute, la un preţ de aproape şase ori mai mare.
De ce?
Ne-a oferit vreodată presa explicaţii în legătură cu preţul grâului şi cu preţul pâinii?
Au apărut disparat câteva articole care spuneau că interese oculte împiedică organizarea unei burse a cerealelor
În anul secetos 2003 preţul grâului a crescut către 7000 de lei şi a dat un şut spre cer preţului pâinii.
Au apărut semnalări timide în presă despre unii “procesatori” (ce frumos sună!) care au primit, cu împrumut, grâu din rezerva statului, urmând să-l restituie în toamna lui 2004.
În 2004 a fost o recoltă excepţională de grâu.
Un ziar a amintit, în trecere că, deşi procesatorii au împrumutat grâul la 7000 de lei kilogramul, l-au restituit la 4000 kilogramul, adică au câştigat 40% numai din diferenţa de preţ. Totuşi, din toamna lui 2003, preţul pâinii nu a scăzut, iar preţul grâului s-a înjumătăţit.
De ce?
Scenarita este specialitatea presei româneşti. De ce nu încearcă nimeni să construiască măcar un scenariu pe baza acestor fapte?
Fapte mai puţin stridente, dar la fel de ciudate au creat majoritatea averilor româneşti. Chiar nu e nimeni interesat de felul în care a acumulat un Ghiţă Căpiţă oarecare, milioane de dolari?
Care grupuri de interese, dom'le?
Cu câtva timp în urmă, Dl Patriciu ceruse să i se concesioneze o conductă de transport a carburanţilor din Dobrogea, pentru ca să poată oferi o reducere nesemnificativă din preţul carburanţilor, atunci când preţul petrolului a depăşit, după uraganul Katrina, 60 dolari pe baril la New York şi la Londra.
De pe situl companiei, aflăm că Grupul Rompetrol a obţinut, pe primele 9 luni ale anului, un profit cu 221% mai mare decât anul trecut.
Petromul a fost acuzat că vinde scump benzina, folosind petrol românesc ieftin.
Nici un post de televiziune şi nici un ziar nu au încercat să afle preţul pe care îl plăteşte Rompetrol pe barilul de petrol.
Greşesc eu, dacă apreciez că, din ştirea care a scăpat din greşeală (e drept cu întârziere) în ziarul Averea, rezultă că Rompetrol a cumpărat barilul nu cu peste 60 ci cu mai puţin de 27 de dolari barilul?
Nici în această perioadă, în care Dl Patriciu e una din cele mai văzute vedete de televiziune, acest subiect nu interesează media Voiculească, LiviuLucistă, Roşca Stănească şi CTPistă care dau tonul în aşa zisele anchete jurnalistico-economice în România.
Să fie doar blondele singura noastră speranţă de a afla ce ne ascund Dl Patriciu şi acoliţii săi?
La o recentă conferinţă care avea ca temă “Securitatea sistemelor informatice”, cineva s-a referit la Sarbox. Am înţeles că este denumirea prescurtată a unei legi din Statele Unite care reduce foarte mult şansele celor care intenţionează să mute în propriul buzunar, banii unei companii. Legea, intrată în vigoare în anul 2002, la numai jumătate de an după falimentul fraudulos al companiei texane Enron, stabileşte răspunderea patrimonială a directorilor companiilor, impune proceduri mai severe de audit, extinde precizările privind conflictele de interese, înăspreşte pedepsele pentru fraude etc. Aparent nimic deosebit. Numai că acolo amănuntele contează. De exemplu, pentru orice decizie care priveşte o parte oricât de mică din patrimoniul unei companii, este obligatoriu să se păstreze, la dispoziţia organismelor de control, un dosar complet cu toate faxurile, toate emailurile, toate notiţele, toate evaluările, toate procesele verbale ale discuţiilor care au dus la decizia respectiva. Dosarul (folderul) fiecărei decizii se păstrează într-o formă digitala securizată, imposibil de modificat discret, în sistemul informatic al companiei. Lipsa unui document cât de cât relevant din calculator se consideră infracţiune.
Ehe, dacă exista aşa ceva la RAFO…
La noi, după atâţia ani de la falimentele frauduloase fără vinovaţi ale Bancoop, BIR, SAFI, FNI etc. nu are cine să elaboreze o lege clară pentru prevenirea şi sancţionarea fraudelor financiare.
Mi-am adus aminte de legea Sarbanes-Oxley (acestea sunt numele celor doi parlamentari americani iniţiatori) cand am văzut cum Gabriel Biriş, un tânăr avocat invitat la mai toate posturile de televiziune, a devenit vedetă explicând cât de ciuruite sunt prevederile codului fiscal şi cum pot fi ele eludate.
Bomboana de pe tort am primit-o aseară, când deputatul Mitică Dragomir, invitat de onoare al naşului de la B1TV, îi explica preşedintelui Agenţiei fiscale româneşti că sumele pe care le primesc fotbaliştii români, peste salariul declarat (aproape minim pe economie) constituie cadouri neimpozabile, pe care le dă din buzunarul lui patronul clubului. Omul poate să-şi folosescă banii cum vrea el, pentru că a plătit o dată impozit când i-a câştigat şi trebuie admirat, nu impozitat, pentru că îi cheltuieşte pentru propăşirea fotbalului românesc. Şeful fiscului nu avea nici o bază legală ca să-l contrazică. De asta au grijă Miticii Dragomir în Parlament.
Am vrut să văd cum se petrec lucrurile astea la americani. Pentru că sunt nepriceput în ale finanţelor, am căutat într-un dicţionar. În Investopedia scrie clar că plăteşte impozit, la valorea integrală a cadoului, cel care îl oferă, iar primitorul în măsura în care depăşeşte limita anuală a deducerilor, prevăzută pentru cadourile personale. Există puţine excepţii şi nu pentru activităţile sportive.
Cum naiba reuşesc ăia să aibă legi clare şi concise?
Cum am zis, decât părerea mea lipsită de obiectivitate, mai bine o preluare.
Dar dacă lucrurile descrise mai jos se petrec acolo, departe, nu înţeleg de ce mi se par atât de cunoscute…
Am preluat din publicaţia Actualitatea.ro articolul “Democratia disfunctionala din America Latina” scris de Mihai Trudeanu.
În America Latina forte multi oameni traiesc cu mâna întinsa. În toata emisfera, guvernele paternaliste au obisnuit oamenii sa primeasca exact cât sa supravietuiasca în loc sa îi lase sa participe la viata societatii, iar de-a lungul acestei regiuni a globului, politicienii pe care scriitorul Octavio Paz îi numea odata "capcaunii filantropici" formeaza "clienti" în loc de cetateni, adica oameni care asteapta în loc sa ceara, noteaza Denise Dresser, profesor de stiinte politice la Instituto Technologico de Mexico în Project Syndicate.
America Latina democratica merge schiopatând într-o parte si în alta pentru ca nu poate merge înainte. Exista prea multe obstacole pentru cei saraci, pentru cei inovatori si pentru cei care nu sunt creditati cu încredere. Sunt prea multe ziduri ridicate împotriva mobilitatii sociale, a competitiei si a corectitudinii în politica si în afaceri.
Prin urmare, desi locuitorii Americii Latine pot vota într-un mediu mai democratic, ei nu pot concura într-o lume globala. Standardele de viata sunt în scadere, veniturile stagneaza, iar sperantele sunt înabusite. Din aceasta cauza, în Bolivia oamenii încep sa marsaluiasca pe strazi. Sau, în Venezuela, se întâmpla sa creada în promisiunile presedintelui populist Hugo Chavez. Sau se gândesc sa se întoarca la formula partidului unic în Mexic. Sau tânjesc sa zguduie toate lucrurile care i-au deranjat, sentiment ce pare sa ia nastere acum în Brazilia. Sau sa voteze "cu picioarele", asa cum se întâmpla în Mexic, unde unul din cinci barbati cu vârsta cuprinsa între 26 si 35 de ani traieste în Statele Unite.
Pentru Dennis Dresser, America Latina este atât mai democratica cât si mai inegala decât era în urma cu 10 ani. Uniti prin dreptul de a vota, locuitorii ei ramân divizati prin saracie. Economiile latino-americane sunt organizate într-un fel în care bogatia este concentrata în câteva mâini, însa nu este impozitata, deposedând astfel guvernele de resursele necesare investirii în capitalul uman al locuitorilor lor.
Foarte putine guverne din America Latina s-au gândit pâna astazi sa faca astfel de investitii. În locul acestora, în aceasta era democratica, locuitorii statelor din emisfera sudica a continentului american primesc în loc o multime de lucrari publice - poduri, autostrazi si alte structuri masive -, create cu scopul de a smulge sustinerea pe termen scurt din partea populatiei. Prin astfel de proiecte, este de parere semnatara articolului, politicienii manipuleaza si cumpara de fapt alegatorii în loc sa îi reprezinte.
Ori astfel de prioritati distorsionate reflecta o realitate simpla. În America Latina, democratia pare incapabila sa înlature vechile retele de clientelism si traditionalele lor aranjamente de împartire a puterii. Vechile elite ramân pe pozitii, zavorâte în comunitatile lor ferecate, îndepartându-i pe cei saraci, pe care nu au nici un motiv sa îi vada devenind mai puternici, si asta deoarece forta de lucru ieftina abundenta convine de minune acelora care o angajeaza.
Aceasta situatie se traduce în America Latina prin faptul ca o mare parte din populatie nu termina liceul, nu merge la universitate si nu îsi asuma responsabilitati. Ei ramân astfel la cheremul sistemelor socio-economice din propriile lor state, sisteme în care relatiile personale conteaza mai mult decât calificarile si abilitatile si în care functiile se împart pe baza loialitatii si nu a meritului. Usile sunt deschise celor care au numele si relatiile potrivite, iar contractele sunt semnate cu o palma data pe umar si cu semn din ochi. Monopolurile de stat sunt vândute prietenilor care devin ulterior multimiliardari, asa cum este cazul mexicanului Carlos Slim.
Cu toate acestea, în pofida situatiei tensionate din Bolivia, America Latina nu se afla pe marginea dezastrului economic, ramânând per ansamblu stabila din acest punct de vedere. Însa acest lucru nu este suficient sa propulsezi oamenii de la o fabrica de tortilla la una de software, sa creezi o clasa de mijloc larga si astfel sa asiguri mobilitatea sociala.
Desi democratia pare sa functioneze suficient de bine în ceea ce priveste alegerile libere si corecte, exista altceva care nu este în regula si care transcede un presedinte sau altul, indiferent daca presedintele este populistul Chavez din Venezuela, conservatorul Fox, din Mexic sau presedintele de stânga brazilian Lula si care are legatura cu o realitate istorica adânca, structurala.
Democratia disfunctionala latino-americana este rezultatul unui model comportamental politic si economic responsabil pentru stagnarea acestei regiuni a globului, indiferent cine s-ar afla la putere. Acest sablon izvoraste dintr-un altul privind reforme amânate sau partial structurale, si privatizari care avantajeaza elitele dar afecteaza consumatorii.
Acest lucru a sustinut un model care acorda o mai mare importanta extragerii resurselor decât educarii si atribuirii de responsabilitati cetatenilor. Resursele generoase, cum ar fi petrolul, sunt un obstacol în calea democratiei în tarile sarace, deoarece atunci când un guvern obtine profituri în urma vânzarii de petrol, el nu are nevoie sa colecteze impozitele. Ori guvernele care nu au nevoie sa îsi mareasca baza de impozitare ofera prea putine stimulente pentru a raspunde cerintelor celor pe care îi conduc.
Într-adevar, guvernele care se sprijina pe clientelism si nu pe cetateni nu trebuie sa raspunda deloc cererilor acestora, deoarece produc democratii fragile în care oamenii voteaza dar nu primesc de fapt o parte din beneficii, în care bogatia este concentrata si în care diferentele dintre salarii sunt greu de ajustat.
Mai rau înca, astfel de guverne - fie totalitare fie fictiv democratice - îsi transforma cetatenii în "recipiente" în loc de participanti la guvernare si creeaza oameni care traiesc cu mâna întinsa în loc sa tina capetele ridicate.
Când am început acest blog, mi-am propus să spun, puţinilor oameni care se rătăcesc pe aici, părerea mea despre emisiunile informative pe care ni le servesc televiziunile româneşti. Completând ce vedeam cu ce ştiam şi cu ce aflam, am încercat să emit păreri cât de cât documentate.
La un moment dat, am redus analiza prestaţiei jurnalistice şi am început să mă ocup de influenţele care dictează atitudinea formatorilor de opinie.
De multă vreme cred că Sorin Roşca Stănescu, Ion Cristoiu, Mihai Tatulici, Gabriel Stănescu, Gabriela Vrânceanu-Firea, Dan Diaconescu, Radu Moraru şi evident trupa Cristian Tudor Popescu, Bogdan Chireac, Adrian Ursu ne servesc, de pe micul ecran, opinii comandate numai de interesele lor personale şi de interesele celor care îi cointeresează.
Văzând câtă ardoare pune o adunătură diversificată de forţe politice, finaciare şi jurnalistice în demolarea, imaginii bune pe care o are Traian Băsescu în rândul populaţiei, traducându-i fiecare cuvânt într-o o prostie sau într-o prestaţie dezavantajoasă pentru România, m-am trezit partizan al preşedintelui.
Forumurile şi comentariile la articolele din ziare sunt pline de certuri şi de înjurături ale taberelor pro şi antiBăsescu.
Un exemplu: articolul de fond publicat în “Gândul” din 1 octombrie, cu lungul titlu
“Vorbind despre el însuşi, la Craiova, după ce a mai făcut o dată Marea Neagră „lac rusesc”, Băsescu: „Ştiu ce spun şi ce fac, mai ales în politica externă. Sunt perfect!” are 267 de comentarii, azi duminică 2 septembrie, la ora 14. Pentru că ultimul este parcă concludent, îl reproduc: “Forumiştii lu' Peşte. Sunteţi bolnavi mintal ! Aveţi buba ÎN cap. Trataţi-vă, nenorociţilor !”
Îmi menţin părerea că majoritatea jurnaliştilor români dezinformează din interes, din incompetenţă sau pentru ca sunt in goană dupa senzational, dar pentru că partizanatul mă face să scriu cu iritare şi cu obiectivitate diminuată, mă voi limita câtva timp, dacă nu intervine ceva deosebit, la generalităţi sau la preluări din alte publicaţii.
Aş vrea să revin cu veşti bune.
Mărturisesc că reprezentarea mea asupra programelor noastre de televiziune arată cam aşa:
FILME
ŞTIRI
CULTURĂ
DIVERTISMENT
Am găsit pe Bloombiz în 19 Sept 2005:
"Din 3 octombrie va apărea PARTENER TV, primul post TV de tip Info-Business-Marketing din România.
Acest post va putea fi vizionat atât pe RCS, cât si pe Astral, 24 de ore din 24, acoperirea lui fiind la nivel national. Ca noutate pe piaţa audiovizualului, Partener TV se axează în primul rând pe piaţa imobiliară, piaţa auto, pe oportunităţi de afaceri, dezbateri pe teme economice şi de integrare. Partener TV şi-a propus ca ţintă publicul mediu si peste mediu. Partener TV propune o grilă de programe care nu intenţionează doar o informare corectă a telespectatorului, ci şi formarea unui anume tip de simţ al identificării echilibrului dintre preţul produsului şi calitatea lui, dintre fiabilitatea si designul său."
Rompetrol e pe cale să câştige un contract major in Irak, dupa ce statul român a şters 80% din datoriile Bagdadului, au anunţat în treacăt, canalele media româneşti. Deşi nu face parte din Clubul de la Paris, ai carui membri au decis in unanimitate ştergerea a 80% din datoriile Irakului, România a luat şi ea aceasta decizie.Răspunsul ferm al lui Dinu Patriciu a apărut în Gardianul din 16 sept 2005:
"M-aş fi bucurat să fie mai mult decat o simplă coincidenţă şi o speculatie, aceasta împrejurare. Pentru că asta ar însemna ca birocraţia statală românească începe să dea minime semne de inteligenţă si că treaba ei este sa promoveze interesele industriaşilor români, ale mediului de afaceri românesc, ale celor care plătesc impozite şi angajează oameni, şi care nu se afla in slujba politicienilor care bat câmpii la televizor, prin faţa podurilor”.
La cât mă duce pe mine capul, coincidenţele se cam adună:
În povestea cotei unice, toată lumea bună vorbeşte de avantajele celor care sunt capabili să muncească mai mult, dar omite faptul că şi impozitul pe marile profituri a scăzut tot la 16%. Şi dacă profitul Rompetrol creşte foarte tare datorită faptului ca Petrom nu poate scadea pretul pentru că ar fi acuzata de politica de dumping, câştigă gras şi cu impozite mici atât Petrom cât şi Rompetrol şi evident OMV care a fost acţionar semnificativ şi la Rompetrol.
Faptul că la 7 aprilie 2004, data listării la Bursa de valori a acţiunilor Rompetrol, compania a pierdut(?) bani, în timp ce prietenii Dlui Patriciu şi-au adjudecat grosul câştigurilor, e o altă coincidenţă.
Nu ştiu dacă Dl. Patriciu vrea să cumpere terenuri agricole, dar în mod evident:
- premierea cu bani de la buget a batrânilor care îşi vând pământul;
- acceptarea importului a 132 de mii de tone de grâu în primele 7 luni ale anului (Bursa 15 sept 2005) care a determinat, împreună cu o serie de condiţii externe, scăderea preţului cerealelor cu 50% faţă de anul trecut, în situaţia în care costurile în agricultură s-au dublat;
- introducerea impozitului pe terenul agricol
sunt măsuri care promovează interesele celor care, asemenea Dlui Patriciu, “plătesc impozite şi angajează oameni” şi – în plus – sunt dispuşi să se sacrifice şi să investească bani în nişte sute de mii de hectare vândute pe mai nimic.
Noile restricţii şi măriri de impozite pentru microîntreprinderile, care ar putea să mai lărgească, cât de cât, rândurile subţirelei clase mijlocii din România nu au cum să-l deranjeze pe Dl. Patriciu.
Actuala “birocraţie statală” nu este preocupată, ca şi Dl Patriciu, de faptul că băncile care îşi desfăşoară activitatea în România nu sunt încurajate să ofere cea mai mică şansă de creditare proiectelor micilor investitori (care aşteptau un sprijin de la politica liberală), asigurându-şi profituri peste media europeană din credite scumpe orientate preponderent către consum.
Coincidenţele astea care par să arate că Dl Patriciu greşeşte şi că actuala “birocraţie statală” ştie că treaba ei este să promoveze interesele celor din categoria Dlui Patriciu şi ale celor care îi sunt prieteni şi să neglijeze interesele majorităţii populaţiei.
Nu-i cunosc pe prietenii magnatului petrolist, dar prin deducţie, aş zice că printre ei se numără Dnii Călin Popescu Tăriceanu, Dan Voiculescu, Sorin Roşca Stănescu, Dan Ioan Popescu care a sprijinit transformarea datoriilor Petromidia în obligaţiuni, Wolfgang Ruttenstorfer, preşedintele OMV şi probabil Ion Ţiriac, care se pare că împărtăşeşte preferinţa patriciană pentru îndepărtarea termenului aderării României la Uniunea Europeană.
Toată povestea asta îmi permite să mă mir că marii analişti de televizor precum Dnii CTP, Cristoiu şi mai ales SRS, sau măcar analiştii mai mici, nu aşază alături, nici în scris şi nici în vorbirile la televizor, măcar câteva din faptele de tot felul care răspund doar interesului unei minorităţi, e adevărat, alta decât cea favorizată în 2001-2004.
Am extras din articolul „71% dintre copii folosesc computerul pentru jocuri si filme” apărut azi 15 sept 2005 în ziarul „Cotidianul”:ECDL România a realizat un studiu pe un eşantion de 500 de elevi din Capitală, cu vârste cuprinse intre 8 si 14 ani. In viziunea copiilor, calculatorul este perceput ca un lucru recreativ, 71% dintre ei folosindu-l pentru jocuri, muzică şi filme. Doar 28% percep computerul ca pe un lucru necesar la şcoala.
Pentru acest studiu, copiii au fost puşi să deseneze un utilizator de computer, aşa cum şi-l imaginează ei. Şcolarii, mai ales cei mici, de până la 11 ani, au desenat utilizatorul ca pe nişte personaje din jocurile lor preferate. „Copiii au schiţat mai degrabă personaje din jocuri violente de calculator, decât imaginile unor persoane care folosesc calculatorul”, a spus Loredana Vancu, coordonatoare de proiect. Faţă de fete, baieţii sint mai dependenţi emoţional de jocuri.
Şcolarii care se află sub „magia” computerului şi se joacă mai mult ajung în mod inconştient să se identifice cu un personaj din aceste jocuri. Astfel, identificarea se face cu eroi duri şi agresivi, mai ales la băieti, sau cu personaje atotcunoscătoare, precum vrăjitoarele, mai ales la fete. Unii dintre baieţi identifică utilizatorul computerului cu personaje dure, sadice, nonconformiste, susţin autorii studiului.
În intimitate, un act sexual poate fi, pentru fiecare din parteneri, sublim, grozav, acceptabil, neplăcut sau chinuitor, dar niciodată trivial. Trivială sau scârboasă poate fi doar prezentarea, descrierea sau aluzia referitoare la un act sexual. Mâncatul unei banane, sau obişnuita defecare sunt adesea prezentate trivial. Chiar şi viaţa politică, socială sau de familie pot fi descrise trivial.Televiziunea este azi locul unde trivialitatea abundă.
Vacanţa mare, Ciao Darwin şi manelele sunt etaloane de vulgaritate gustate de adolescenţi, poate şi în lipsa unui divertisment de calitate.
Partea proastă este că adulţii şi vârstnicii care preferă acest gen de programe sunt, cu rare excepţii, oameni care nu sunt interesaţi de evoluţia către o viaţă civilizată fără plicuri la doctor şi la tribunal, fără mărfuri expirate, dar cu străzi şi closete curate, cu politicieni, oameni de afaceri, jurnalişti şi şoferi cărora să le fie frică să încalce drepturile altora.
Comuniunea de preferinţe dintre adolescenţii în curs de formare şi maturii neevoluaţi devine un handicap în formarea spiritului civic, aproape inexistent în România.
Am văzut, repetate obsedant la televizor, imagini cu tuşe groase ale dezastrului din zonele inundate. Tinerii veniţi de pe alte meleguri să diminueze dezastrul şi acei localnici care priveau, cu paharul la gură, cum încearcă alţii să repare stricăciunile au fost arătaţi cu multă discreţie la televizor. Nu am văzut elevi sau studenţi români care să dea o mână de ajutor. În schimb am asistat la o întrecere publicitară de strângere de fonduri, în care fiecare post îşi lăuda performanţele.
Se pare că, sub pretextul goanei după ratingul adus de trivialitate, cei care conduc televiziunile, ca şi politicienii de tot felul, îşi ascund preferinţa pentru lipsa spiritului civic în România.
Trivialitatea a pătruns şi în programele informative. Atenţia multor oameni cu şcoală puţină se îndreaptă către scandalurile din sport şi către penibilele „dezvăluiri senzaţionale” strigate de invitaţii lui Dan Diaconescu sau către vulgarităţile „incendiare” manipulate cu suspans penibil de Radu Moraru, oameni fără har jurnalistic, dar dotaţi cu şmecherie negustorească.
Ferit până acum, într-o măsură mai mare decât posturile generaliste, de neruşinarea televizată, postul Realitatea TV se aliniază triumfal la vulgaritatea care domină micul ecran, renăscându-l ca prezentator pe Andrei Gheorghe, un individ a cărui profesiune este mojicia agresivă.
Probabil relansarea lui Gheorghe e un răspuns la cererile viitoarei elite politice. Citez:
“Am vazut inregistrata o portiune dintr-o emisiune de-a lui Andrei (probabil ultima) in care ii caftea pe 2 tipi de unu a zburat peste balustrada la primirea unui dos de palma de la Andrei si altu la primirea unui picior in burta s-a dat peste cap pe scari si s-a lovit de un modul.. Ce mai stiti de Andrei? Eu sincer n-am mai auzit nimic..”
„Andrei Gheorghe e marfa, de aceea imi pare rau ca s-a terminat(sper ca pentru putin timp) emisiunea lui. Chiar daca parintii mei nu prea sunt de acord ca eu sa vizionez aceasta emisiune, eu le spun ca( slava Domnului) e o tara democratica si, in concluzie, am “dreptul la replica” :-)) Si eu , si fratele meu, “devoram” emisiunea. Nu-i asa ca-i super marfa? Rock on!!”
"Mai…. io`s inebunit dupa nebunul asta de Andrei Gheorghe… ii szuper tipul… acuma ca el vorbeshte asha de “frumos” ata ete.. el pare szuper deshtept sau ii deshtept…"
Pe situl Hotnews puteţi citi un material intitulat “Dinozaurii media” cu subtitlul: “Faceţi cunostintă cu cei care au confiscat şi au parcelat presa din România”
În spiritul transparenţei de tip omerta promovate de afacerea CTPistă numită CRP, materialul preluat de pe situl Centrului Roman pentru Jurnalism de Investigatie nu există în mass media scrise şi audiovizuale şi poate fi citit doar pe Internet, deşi este plin de dezvăluiri senzaţionale şi incendiare cum ar zice tabloidiştii de televiziune Radu Moraru şi Dan Diaconescu.
Iată câteva subtitluri: Libertatea presei ca pretext, Presa „unsa” cu 65 milioane Euro in 4 ani, Gazetarii trec de la comunism la capitalism.
Prezenţa lui Mihai Tatulici sau Ovidiu Ioaniţoaia printre “dinozauri”, alături de Dan Voiculescu şi Adrian Sârbu poate surprinde. Nominalizarea celor 12 dinozauri este însoţită de motivaţii interesante şi de biografia fiecăruia.
In ultima vreme văd la Realitatea TV un SRS care începe să fie prezent în persoană, şi nu doar la telefon. Constat că e un jurnalist calm, echilibrat, blajin şi nu prea bogat.
E ramura televizată a discretei ofensive mediatice a unui excelent profesionist al manipulării. Presa scrisă rămâne totuşi domeniul predilect al acestui Pamfil Şeicaru modern.
N-am auzit până săptămâna trecută de Ovidiu Pecican, profesor de la Facultatea de Studii Europene din Cluj. Azi ştiu că scrie săptămânal un comentariu în Cotidianul şi constat că îl simpatizează pe Sorin Roşca Stănescu. După ce am scormonit puţin pe Internet, am aflat că simpatia e mai veche şi probabil reciprocă.
Un eseu publicat de O.P. în aprilie 2002 e însoţit de următoarele precizări:
“Ovidiu Pecican (Arad, 8 ianuarie 1959) este prozator, eseist şi istoric. În prezent este universitar la Cluj, secretar de redacţie al revistei Provincia şi editorialist la Ziua de Nord-Vest”. (nota mea-ediţia română a publicaţiei Provincia era găzduită tot de de Ziua)
Ziua de Nord-Vest publica în oct. 2002 părerile O.P. în favoarea regionalizării României după modelul Sabin Gherman (cel devenit celebru prin sloganul “M-am săturat de România"). Acelaşi O.P. era, în 2001, unul din iniţiatorii unui memorandum pentru reconstrucţia regională a României, intitulat tot Provincia, care propune, implicit, federalizarea României.
Din ce am mai găsit, deduc că O. Pecican e un om care ştie să se înscrie în activităţi bine sponsorizate.
Alt iubitor de Roşca Stănescu, e european de tot, tocmai din Bradford, Anglia. E şi el prof. la universitatea din acea localitate şi predă un curs despre conflictele etnice. România este subiectul preferat al lui Gallagher.
În 2004, Editura Humanitas a publicat cartea “Furtul unei naţiuni” în care universitarul englez se ocupă de “democraţia de faţadă” promovată de Ion Iliescu şi echipa sa şi îşi vomită părerea despre români, în general. Citez din cronica publicată de revista 22: “Comunismul, constata Tom Gallagher, a intensificat răul românesc, dar nu el l-a creat”. “Viciile româneşti ar fi astfel următoarele (ele nu sunt inşirate ca mărgele pe aţă, ci doar sugerate şi intuite: suspiciunea, labilitatea, corupţia cronică, rivalitatea internă”.
Acelaşi Gallagher susţinea că: “an alliance between some of the most retrograde elements in the EU and authoritarian forces in Romania threatens to sweep away the limited progress made in establishing democratic rule since 1989. A Romania under the control of corrupt ex-communists who pay lip service to democracy threatens to be a force for regional instability and undermines the EU’s usually well-meaning but often flawed attempts to integrate the region into mainstream Europe”.
Săptămâna trecută Tom Gallagher a fost plătit pentru un articol favorabil lui Roşca Stănescu, în Averea. Elementul cheie al articolului comandat pare să fie următorul:
“Televiziunea nu doar relatează despre evenimente, dar si generează evenimente. Şefii departamentelor de ştiri decid care informaţii pot fi văzute si auzite, şi care nu. Nu doar politicienii se plâng de existenţa unei oligarhii TV care practic nu trebuie sa dea socoteala nimănui. In trecut, unii politicieni de frunte au trait cu frica de directorii de ziare. In „miercurea neagra“ din septembrie 1992, cand valoarea lirei sterline s-a prăbuşit, premierul britanic de atunci, John Major, i-a telefonat nervos lui Kelvin Mackenzie, editorul ziarului londonez cu cel mai mare tiraj, pentru a afla de la el cum va fi tratată ştirea în numarul din ziua urmatoare. Răspunsul lui Mackenzie a fost necruţător: „Am găleata asta plină cu rahat şi o sa ţi-o deşert pe cap”.
Cu alte cuvinte, sunt în lumea bună ziarişti importanţi care au dreptul să ameninţe la telefon, că vor vărsa lături în capul şefilor incompetenţi de guverne şi de state.
Numai că, precizează musafirul englez al publicaţiei lui Roşca, “despre chiriaşul de acum de la Cotroceni, este greu sa ţi-l imaginezi telefonând directorilor de ziare pentru a le cere indurare”. În rest, trebuie să deducem noi, Băsescu are de ce să fie bălăcărit de un jurnalist important, dar Roşca e cumsecade.
E drept că celebrul tabloid scurmător în gunoaie The Sun unde lucra Mackenzie e mai onorabil decât destule din publicaţiile create sau susţinute de marele Roşca.
Despre Mackenzie un coleg invidios de la alt tabloid scria că este “an editor with a particular form of dangerous genius”
Asta se consideră şi SRS.
L-am beştelit, ca mulţi alţii pe Octavian Paler. Totuşi, părerile lui Paler exprimă, cred eu, cu sinceritate, felul în care crede el ca e batjocorit interesul naţiei române. Dacă vorbea în Cişmigiu, nu-l băga nimeni in seama. Dar Paler scrie în ziare şi vorbeşte la televizor. Deci e formator de opinie. Nu-mi place ce zice Paler, în ultima vreme. Sunt foarte mulţi cei cărora nu le-a plăcut. Forumurile şi comentariile publicului sunt o dovadă.
Dar ce zic si ce scriu alti formatori de opinie ne place?
Să-l luăm de un paregzamplu pe Sorin Roşca Stănescu. E formator de opinie? Este! De ce este? Pentru că RealitateaTV – şi nu numai – îl întreabă toata ziua ce părere are de cutare sau cutare chestie. Pentru că e director la Ziua şi scrie acolo. Pentru că este decidentul editorial la Averea si Gardianul, două ziare făcute cu schepsis. Pentru că ştie sau dă impresia că ştie o gramadă de lucruri de interes naţional.
Rosca e mai credibil decat Paler. Dovada stă faptul ca mulţi îi dau dreptate lui Roşca în conflictul cu Băsescu.
Paler a fost nomenclaturist. Roşca a fost turnător la securitate ceea ce, cred eu, e mai greţos. Şi totuşi, puţini sunt cei care îl tratează pe Roşca cu vehemenţa cu care a fost sictirit Paler.
De ce, mama dracului? Pentru ca Roşca, ăla care a venit cu barca ca să se întâlneasca întâmpător cu Tăriceanu la restaurantul de la Snagov, azvârle ici o acuză, colo o aluzie şi nu-şi trâmbiteaza furiile viscerale ca Paler.
Roşca ne-a povestit, la Dan Diaconescu, că n-are nici în clin nici in mânecă cu nimeni, nici cu Patriciu, care a fost ani de zile acţionar majoritar la ziarul Ziua, condus şi atunci de Roşca. Roşca n-are nici în clin nici în mânecă nici cu Dan Diaconescu, deşi el e cel care a deţinut prima licenţă pentru postul OTV. Roşca n-are nici în clin nici în mânecă nici cu revista educativă Hustler, lansată de el în România. Roşca n-are nici în clin nici în mânecă nici cu Realitatea TV, care îl consultă mereu şi unde şi-a arătat duminica trecută, biata lui casa cam kitsch de la Snagov, la care are mulţi porumbei şi o barcă cu motor. E întâmplător faptul că Realitatea TV si Ziua au acelaşi patronat.
Tot intâmplător este şi faptul că la ziarele conduse de Roşca au o buna specializare in jurnalismul de investigaţie, despre care zic unii răuvoitori că e de fapt jurnalism de şantaj.
In concluzie, să-l credem pe Sorin Roşca Stănescu că e doar un biet bunic cumsecade care are nepoţi, că îi naşte nevasta în toamna asta şi că este este un formator de opinie care luptă cinstit, nu pentru interese proprii, ci pentru interesul naţional. Nu ca antipaticul Paler.
În România jurnaliştii cărora patronatele străine le încalcă interesele se plâng publicului de pericolul tabloidizării presei.
The American Heritage® Dictionary of the English Language denumeşte “tabloid” un ziar cu format redus care oferă ştirile în forma condensată, ştiri de obicei ilustrate şi preponderent senzaţionale. Dictionarul face trimitere la Yellow journalism – jurnalismul galben – (termen neutilizat inca in româneşte) definit ca jurnalismul care exploatează, distorsionează sau exagerează ştirile pentru a crea senzaţie şi pentru a atrage cititorii.
Dicţionarul Wikipedia in limba engleză include în presa tabloidă publicaţiile care au un conţinut cu “seriozitate” scăzuta şi sunt focalizate, în special, pe celebrităţi, pe familia regală, pe sport şi pe crimele senzaţionale. În schimb, despre Yellow journalism, acelasi dicţionar spune că reprezintă tendinţe sau practici răspandite în organismele media, cărora le aduc prejudicii sau le coboară standardele de integritate jurnalistică.
În mod ciudat, această definiţie duce cu gândul la corupţia românească. În presa noastră se susţine frenetic ideea că poate exista corupţie numai acolo unde se mânuiesc bani publici. În consecinţă în presa privată nu poate exista corupţie. Şi nici n-am auzit de vreun jurnalist acuzat de corupţie.
Citez totuşi dintr-un editorial publicat de Cornel Nistorescu în Evenimentul Zilei: “Mass-media sint pline de oameni care-i concureaza cu brio pe politicieni si pe politişti. Şi la hoţie, si la prostie, si la nehaleală.”
La noi, nota dominantă a “Yellow journalism” nu este tabloidizarea conţinutului care are ca portdrapele Libertatea şi Ciao Darwin ci încălcarea regulilor de deontologie jurnalistică prin folosirea mass media pentru manipulări în interes propriu sau în interesul celor care plătesc pentru asta.
De ce a descoperit de Cristian Tudor Popescu şobolanul rozaliu doar când patronatul Adevărului l-a atins la interesul material? De ce l-a apucat pe acelaşi CTP trepăduşia antibăsesciană pe la televiziuni, când marinarul l-a tratat ca pe un scrib oarecare?
De ce sunt contrabalansate acuzele pe care Antena1 le aduce lui Liviu Luca cu acuze aduse de Realitatea TV lui Dan Voiculescu?
De ce vrea să ne convingă Sorin Roşca Stănescu că traficul de influenţă al unor grupuri de interese este lobby legal?
Pentru că în aceste cazuri şi în multe altele se încalcă regulile deontologiei jurnalistice prin practici specifice pentru Yellow Journalism.
Şi pentru că denumirea jurnalism galben aminteşte de Submarinul galben al Beatlesilor, pe care mulţi îl îndrăgesc, ce ar fi să-i zicem “jurnalism gălbejit” acestui fenomen greţos întâlnit frecvent în mass media din România?
La începutul apariţiilor sale pe micul ecran, Cozmin Guşă mi s-a părut inteligent şi mai credibil ca alţi politicieini.
Azi, Guşă se mulţumeşte cu rolul de găleată cu lături azvârlite, din când în când, de pe ecranul televizorului către Băsescu.
Jurnalist cu vederi (temporar) de dreapta în Cluj, Guşă a fost selecţionat de Dan Voiculescu pentru lotul său şi trimis la o specializare în Statele Unite. La întoarcere, a fost numit director al studiourilor teritoriale ale Antenei 1, un post mai mult administrativ. Dovedindu-se „corespunzător” Guşă a fost avansat codirector la Jurnalul Naţional, alături de Marius Tucă.
Nu ştiu ce calităţi i-a descoperit Adrian Năstase, ca să i-l ceară sau să i-l fure aliatului de atunci Dan Voiculescu.
Pentru PSD, secretarul general Guşă a devenit un arc cu săgeţi trimise prin media către inamicii lui Năstase. Veninul din Guşă, îi permitea şefului guvernului să fie decent în declaraţii.
Când secretarul general s-a dorit mai important, atotputernicii din umbra PSD au extirpat Guşa din PSD.
Voiculescu, ca şi azi, aliat al partidului de guvernământ, s-a făcut că nu-l mai cunoaşte pe Guşă.
Băsescu, el însuşi gură mare, a fost atras de omul bun de gură şi l-a adoptat cu succes. După victoria în alegeri, la care a avut merite necontestate, se pare că Guşă şi-a dorit mai mult decât voiau să-i ofere PDiştii mai vechi. Contribuţia lui la manevra inabilă care a permis alegerea lui Năstase în fruntea Camerei Deputaţilor a fost, neoficial, un pretext sau un motiv pentru ca să i se refuze pretenţiile.
Chiar dacă, după noua rejecţie, s-a retras într-un partid inexistent, având alături doar un avocăţel guraliv şi o brunetă prezentabilă, deputatul „independent” este invitat frecvent pe micul ecran.
La Ştirea zilei, emisiunea catapultă antibăsescu de pe Antena 3, Guşă a fost mai persuasiv decât Cristian Tudor Popescu, Dinu Patriciu, Octavian Paler şi Dan Andronic la un loc.
Iată cum suna răspunsul său la o intrebare, evident, dinainte stabilită: „Dacă la începutul mandatului lui Băsescu eram sigur că Năstase e mai bogat decât Băsescu, acum nu mai sunt deloc sigur”.
Chiar inexistent politiceşte, Guşă are calităţi deosebite de viespe politică.
Să fie noul serviciu făcut fostului său patron, încă o schimbare de pin, înapoi către Dan Voiculescu?
Cu aproape o sută de ani în urmă, Gustave le Bon afirma că activităţile unui om sunt guvernate de 5 forme de logică: biologică, afectivă, colectivă, mistică şi raţională. Primele două se întâlnesc şi la animale, nu sunt un atribut exclusiv al omului.
Comportamentul publicistic al Dlui Octavian Paler a fost dominat, după 1990, de logica afectivă. Logica sentimentelor e greu de exprimat în cuvinte (tot le Bon). Paler şi-a exprimat sentimentele cu talent şi apropierea logicii sale afective de cea a multora dintre noi l-a propulsat în poziţia de lider de opinie.
Privind retrospectiv, Paler n-a analizat niciodată fapte, după 1989, ci şi-a exprimat, cel mai adesea, încrâncenările şi a căutat, raţional de data asta, să le expună fără interlocutor.
Azi, când Traian Băsescu, un om ale cărui acţiuni sunt greu de analizat obiectiv, este atacat din multe părţi, Paler e o mitralieră asmuţită frecvent, pe ecranul televizorului, împotriva preşedintelui. Cei care îl folosesc nu îi alătură, în discuţiile televizate, oameni care să-l contrazică, pentru că Paler nu ştie să-şi argumenteze părerile.
E posibil să nu fi ştiut niciodată.
Cu 40 de ani în urmă, la puţină vreme după înscăunarea lui Ceauşescu, Octavian Paler, redactor la emisiunile agrare ale Radiodifuziunii, a fost instalat la cârma Televiziunii Române, în locul lui Silviu Brucan, om al lui Gheorghiu Dej.
Simpatic (nu ca acum) Paler reuşea uneori să facă mai suportabilă direcţionarea emisiunilor către interesele stăpânirii comuniste.
Una din direcţii, pe care o coordona direct, era lăudarea agriculturii socialiste. Televiziunea nu dispunea, pe atunci, de instalaţii de înregistrare şi aproape toate emisiunile erau „live”. Paler a iniţiat emisiuni cu carul de reportaj din gospodăriile agricole de stat. A aflat că, pentru realizarea unei transmisii, e nevoie ca, la locul faptei să existe un punct mai înalt astfel încât linia dreaptă dintre antenele parabolice ale carului şi cele de recepţie, care erau atunci pe acoperişul Casei Scânteii, să nu întâlnească obstacole pe traseu. S-au făcut câteva transmisii dar, adesea, distanţele mari sau relieful ori clădirile care obturau calea undelor împiedicau prezentarea agriculturii socialiste la faţa locului. Suspicios, Paler insista mereu să se verifice certitudinea unui obstacol între antene.
Într-o zi, în lipsa şefului carelor de reportaj, Paler l-a chemat pentru explicaţii pe un alt inginer.
-De ce nu se poate? a întrebat vicepreşedintele Radioteleviziunii Române.
-Pentru că nu e degajat primul elipsoid Fresnel, a răspuns, sigur pe el, specialistul.
În faţa unui argument atât de pertinent, Paler nu a cerut reverificarea răspunsului, cum făcea de obicei.
Asăzi, Octavian Paler acceptă candid ca reacţiile sale viscerale să fie utilizate eficient de unii pe care nici măcar nu-i simpatizează. Nu pricepe săracul...
S-au împlinit 7 ani de la moartea lui Iosif Sava. A fost un fundamentalist al muzicii clasice, unul din puţinii fundamentalişti din lume ai cărui adepţi nu încearcă să impună altora punctul lor de vedere. Iosif Sava a vrut să-şi impună punctul de vedere. A folosit toate mijloacele de care dispunea pentru a atrage mai mulţi oameni de partea „muzicii mari”, cum îi plăcea lui să spună.La seratele muzicale de după 1990, i-a avut ca invitaţi pe cei mai importanţi oameni ai României. Cunoscându-l, sunt convins şi azi că discuţiile pe care le purta aveau, în mintea lui, doar rolul de a câştiga adepţi pentru muzică. Restul era profesionalism.
Nu ştiu alte discuţii televizate, care să fi dobândit, în România, prestigiul Seratelor muzicale.
Amazon.com listează 25 de cărţi ale lui Iosif Sava
Visul lui, al omului care nu a fost niciodată pe un stadion, era să umple stadioanele cu oameni care să se adune acolo ca să asculte Bach.
Pe situl Consiliului Audiovizualului, licenţa postului de televiziune ANTENA 3 este deţinută de "societatea Antena 3 SA, ai carei actionari sunt: Voiculescu Corina Mirela – 50%, Oancea Sorin – 25%, Voiculescu Camelia Rodica – 15%, Fundatia Umanista Dan Voiculescu (membru fondator si presedinte – Dan Voiculescu) – 5%, Dan Voiculescu – 5%", sau mai pe scurt: Dan Voiculescu.
Seara la 8, pe Antena 3, un talkshow moderat de Gabriela Vrânceanu Firea se numeşte Ştirea zilei.
Ca şi Observatorul Antenei 1, Ştirea zilei este la dispozitia Dlui Dinu Patriciu, atunci când Dsa are nevoie sa-şi apere interesele. E simplu de dedus că Dnii Patriciu şi Voiculescu au interese comune.
În decembrie 2004, Dna Firea răspundea unei scrisori deschise a unor organizaţii neguvernamentale: “De obicei, cererile patronului se referă strict la mediatizarea activităţilor organizate de PUR, dar nu ni se cere să manipulăm ori să punem tunurile pe partea opusă a baricadei”.
Se pare că de atunci lucrurile au mai evoluat şi jurnalista contribuie, toată numai zâmbet, la manipulări.
Aseară, răspunzând, la "Ştirea zilei", acuzelor prezidenţiale legate de influenţarea premierului în chestiunea anticipatelor, Dl Patriciu spunea că, pe 17 iulie, a discutat cu Dl. Tăriceanu numai despre design, că declaraţia preşedintelui a generat pierderi de 32 de milioane de dolari la Bursă, că trebuie revizuită Constituţia astfel încât preşedintele să a aibă, ca în ţările cu adevărat democratice, doar un rol reprezentativ, că sistemul de influenţare a guvernelor prin grupuri de interese economice este normal într-o democraţie. Ce a uitat să ne spună Dl Patriciu este faptul că, până şi în România, grupurile de interese economice trebuie să se înregistreze ca atare şi să declare interesele pe care le promovează.
E greu de spus exact pe cine a influenţat magnatul de azi pentru a-şi apăra, de-a lungul timpului, interesele economice. Probabil că, înainte de 1989, când pusese multe planşete într-o încăpere închiriată şi medita câteva zeci de candidaţi deodată, pentru admiterea la Arhitectură, a cointeresat un miliţian sectorist.
În anii de după 1990, mulţi îmbogăţiţi s-au bazat pe sprijinul unor slujbaşi de mâna a doua. Poate şi Dl. Patriciu.
Probabil că în 1998-99 Fondul Dunărea, implicat în preluarea unor creanţe de la Banca Agricolă a avut nevoie de înţelegere la nivel mai înalt.
În octombrie 2003, datoria Petromidia către stat, in valoare de 603 de milioane de dolari, a fost convertita de guvernul PSD in obligatiuni scadente la zece ani. Aici a fost nevoie cel puţin de sprijinul ministrului PSDist Dan Ioan Popescu.
Azi Dl Patriciu s-ar putea să aibă mult de câştigat din convertirea obligaţiunilor în acţiuni. Cum Dsa cunoaşte numai regulile care îi convin, nu ne spune dacă pledează pe lângă Dl Tăriceanu în acest scop.
Chiar dacă interesele marelui om s-ar limita doar la atât, este evident că ele diferă total de interesele celor aproape 30% din români care trăiesc azi în condiţiile Germaniei din 1880 şi într-o măsură teribil de mare de interesele celor 50% din români care au nivelul de trai pe care îl aveau germanii la 10 ani de la terminarea războiului, în 1955. Această categorisire procentuală a românilor îi aparţine unui oficial german citat de cotidianului german Die Zeit. In articolul preluat de ziarul Adevărul, Die Zeit mai constată: În România "Cultura corupţiei domneşte aproape peste tot” şi "vechile sforării sunt atotputernice".
În concluzie, din argumentele marca Patrciu-Voiculescu-Firea, deducem că trebuie să ne bucurăm că de interesele baronilor locali din categoria Oprişan, Mazăre nu s-a atins nimeni şi că, în plus, vor fi sprijinite cu ardoare şi interesele conţilor centrali Patriciu şi Voiculescu.
In rândurile care urmeaza, am extras mai multe paragrafe din articolul Sclavii tubului catodic publicat pe blogul Altermedia.
Pentru mulţi dintre noi, televizorul ţine locul serilor petrecute cu familia, weekend-urilor la iarbă verde sau orelor de joacă ale copiilor. Cei mici au ajuns sa mănânce în sufragerie pentru a nu pierde ultimele seriale de aventuri, care sunt mult mai palpitante decit bătutul mingii pe maidan.
In lipsa de timp sau pur si simplu, de bani pentru alte distracţii, românii se aliniaza cuminţi si supuşi în fata regelui cu tub catodic. Televiziunea a devenit un drog pentru ca este singura alternativa de distractie pentru milioanele de români. Săraci lipiti pământului sau rupţi de oboseală, românii nu au timp, nici chef si nici energie sa se relaxeze in alt mod, preferând sa se lase bombardaţi de electroni sub plapuma de acasă.
Şi cum televizorul oferă oamenilor iluzia ca participă la viaţă, “aşa cum e”, ferindu-i, in acelasi timp, de riscurile unei implicări reale, el ajunge să-şi formeze un public evazionist si anonim, pentru care duritatea existenţei autentice este tot mai insuportabilă. Fuga de realitate, anonimatul, izolarea, indiferenţa, lipsa de initiativa sunt numai citeva din consecinţele dependenţei de televiziune.
In plan social, aceste simptome se traduc atât în pierderea sentimentului de solidaritate, cât şi în deschiderea unor posibilităţi nebănuite de manipulare colectiva. In rândul copiilor si tinerilor consecinţele sunt şi mai teribile, deoarece substituind modelele reale (părinţi, dascăli, prieteni mai mari) cu “imaginea” - atit de efemeră! - a vedetelor, ei devin victimele confuziei valorilor sau, cum se spune astăzi, victimele crizelor identitare.
Am dat din întâmplare pe situl Altermedia de un articol din care citez:
„Dupa ce împrăştie munţi de gunoi, falimentează micii fermieri, poluează mediul şi funcţionează ilegal în Polonia, Smithfield îşi îndreaptă atenţia asupra României”.
Am încercat să aflu părerea altor surse. Iată ce informaţie oferea, cu un an în urmă, situl Info rural, unul din produsele colaterale ale Agenţiei de Monitorizare a Presei”:
„Smithfield Foods, Inc a achizitionat pachetul majoritar si controlul operatiunilor fostului COMTIM din Timisoara. Compania americana Smithfield, listata in cadrul Bursei din New York, constituie cel mai mare procesator mondial de carne de porc, desfasurand operatiuni in Franta, Polonia, Mexic si Brazilia precum si in SUA. Vanzarile sale totale depasesc 8 miliarde $ SUA per an”.
Cu o lună în urmă, un articol din Cotidianul preluat pe situl „Noului Comtim” ne asigura: „Americanii de la Smithfield vor ca România să ajungă cel mai important centru de producţie a cărnii de porc din Europa în următorii cinci ani”
Cred că o redacţie de ziar ar fi trebuit să caute informaţii în presa poloneză, având în vedere că Smithfield operează de 5 ani în Polonia. Poate că Altermedia minte sau exagerează. Sau poate nu minte şi nu exagerează.
Din păcate, când e plătit, jurnalistul român (pardon, o anumită parte a presei) scrie doar ce vrea plătitorul.
Las un semn de întrebare şi revin în miraculosul peisaj mediatic al politicii româneşti.
Mulţi politicieni români au, la televizor, un comportament ciudat. Adesea răspunsurile lor nu au legătură cu întrebările. Sinistraţii reprezintă un subiect predilect pentru politicienii care se înghesuie în zonele inundate şi pozează încruntaţi sau zâmbitori, cu soluţii verbale sau cu cadouri de ajutor. În Parlament, nu mai e clar cine e cu puterea şi cine cu opoziţia. Uneori ai senzaţia că politica e năpădită de forţe oculte.
Sau poate de mafie, căci corupţia la vârf rămâne o simplă expresie fără acoperire concretă. Mafia din PSD e o metaforă aproape uitată.
Totuşi, mafia presupune un şef, „naşul”, cum am aflat din filmele americane. Cine să fie naşul mafiei din PSD? Parcă n-ar fi nici Năstase, nici Iliescu, pentru că ei au fost scoşi din circuit , după regulile mafiote, de un naş mai puternic. Geoană? Vorbeşte prea mult. Atunci cine? Poate că naşul PSDist e un balaur cu multe capete. Destul de discrete capetele. Probabil cu grijă faţă de interesele pecuniare ale presei, că altfel tot transpira ceva. Bani mulţi dădeau presei din buzunarul statului, Dan Ioan Popescu şi Miron Mitrea. Ei să fie? Balaurul pare să aibă mai multe capete. E imposibil să nu existe nişte îndestulaţi din presă care ştiu.
Să fie tot mafia PSDistă la originea haosului de azi din tabăra puterii? Sau o fi o mafie suprapolitică, dezbinată niţel de diferenţe doctrinare, dar înrudită statornic prin interese materiale. L-am văzut, de curând, pe Domnul Patriciu dorindu-se naş. O emisiune cu ţinte prestabilite, Ştirea zilei de la Antena 3, îi oferea cu două zile în urmă lui Dinu Patriciu, în calitatea sa de lider liberal de opinie, prilejul să ne explice care este interesul naţional în viziunea sa şi – probabil – a postului care l-a găzduit. România ase nevoie de o politica liberală care să se bazeze pe marile corporaţii, ne-a asigurat Dl. Patriciu, pentru că în corporaţii stă singura speranţă a României. Concluzia propusă era că viziunea lui Stolojan cel şcolit la FMIul care a falimentat America de Sud, e proastă şi că Tăriceanu gândeşte corect. Pe alte posturi de televiziune, locotenenţi încruntaţi i-au fost megafoane. În presă au apărut avocaţi, mai mult sau mai puţin subtili, ai punctului de vedere Patrician.
Să facem un ocol prin America de Sud, cea despre care zice magnatul PNList că e sărăcită de FMI.
Multe ţări de acolo au devenit independente înaintea României. Tot multe au resurse naturale importante. Nici una nu a fost implicată în cele două războaie mondiale. Teoretic, ar fi trebuit să se fi dezvoltat măcar cât Australia. Ghinionul lor pare să fi fost faptul că au fost, în secolul trecut, un poligon de încercare pentru expansiunea transnaţională a marilor corporaţii din Statele Unite. Terenurile cumpărate pe nimic, profitul maximizat, falimentarea industriei locale, salariile mici, au subţiat clasa mijlocie în formare, până aproape de dispariţie. Sinistrele favele din Rio de Janeiro, sedii ale mizeriei, drogurilor şi criminalităţii au ajuns mult mai reprezentative pentru subcontinentul brazilian decât Brasilia, superba capitală artificială .
Cunoaşteţi numele vreunei mari companii sudamericane? Dar vreo marcă sudamericană de automobile sau de produse electronice? Mă îndoiesc. Credeţi că fără FMI le-ar fi fost brazilienilor mai bine? Poate la fel.
Dl Patriciu ne dă de înţeles că prin extrapolarea la alte corporaţii a exemplului Rompetrol, care a descoperit nişa profitabilă a prelucrării petrolului din spaţiul exsovietic, se asigură un viitor strălucit României.
Cu mintea mea a proastă, eu văd simbolizat viitorul corporatist al României în Comtim, în Roşia Montana, în Corporaţia Intact-Antena1, în Tractorul-Braşov şi – de ce nu – în Dorinel Umbrărescu, regele Hrebenciuco-Sechelarist al asfaltului.
Şi îmi mai e teamă că recenta simplificare a procedurilor de vânzare a terenurilor şi de trecere în intravilan va avea un efect care va semăna, în timp, cu scumpirea pâinii ca urmare a ieftinirii grâului.
L-am preferat pe Băsescu lui Năstase, la alegerile din decembrie 2004, nu pentru că eram convins că reprezintă o soluţie mai bună, ci pentru că îl văzusem pe Năstase prea dependent de găşti cu aspect mafiot precum axele Mitrea-Oprişan-Mazăre, Hrebenciuc-Iacubov-restul găştii şi Dan Ioan Popescu-dracu’ ştie cine.
De atunci şi până acum, nu am văzut nici realizări remarcabile ale noului preşedinte dar nici fapte care să-mi încalce interesele.
Totuşi, pe zi ce trece, mulţi formatori de opinii şi destule televiziuni îmi schimbă părerea despre Traian Băsescu.
Primul care m-a influenţat a fost Cristian Tudor Popescu, om important în ţara asta, pe care il simt hulpav şi îl suspectez că a fost tare cointeresat în afacerea publicităţii guvernamentale. A început prin a susţine că Băsescu nu e o figură reprezentativă în relaţiile internaţionale, ca şi când George W Bush ar fi, iar după ce preşedintele l-a tratat cu dispreţ, CTP a devenit fiară şi a plimbat prin toate haznalele poziţia lui Băsescu în răpirea jurnaliştilor. A dat înapoi doar atunci când comentariile cititorilor i-au returnat conţinutul haznalelor şi a fost obligat să interzică, printr-un mesaj de eroare în ziarul Gândul, accesul la comentariile ce îl priveau.
Ion Cristoiu, un jurnalist înzestrat, dar instabil şi cu complexe legate de aspectul fizic, s-a descoperit şi el insultat şi trepăduşeşte de luni de zile, pe la Jurnalul Naţional, pe la Antena1 şi pe la două talk showuri cu apetenţă pentru scandal, cărând după el saci mari cu fire despicate în paisprezece din răpirea jurnaliştilor şi din alegerile anticipate, tot încercând să le le transforme în ştreng pentru Băsescu.
Sorin Roşca Stănescu, om cu scrupule puţine, dar cu abilităţi care amintesc de şcoala Securităţii, s-a păstrat aparent neutru, dar şi-a pus amprenta pe atacurile abile împotriva lui Băsescu desfăşurate de ziarul Gardianul, copil de suflet al acestui tată prolific al unor publicaţii româneşti de care ne-am fi putut lipsi.
Ansamblul multimedia Antena-Jurnalul, cu profesionişti apreciaţi a căror independenţă jurnalistică a devenit o mimă în slujba unuia, şi el insultat de marinar, descoperă persuasiv că tot ce e rău în ţară are o cauză: Băsescu.
În ultima vreme, neutralitatea aparentă a Realităţii TV devine discutabilă, prin acordarea de putere mare manipulatorului de profesie Tatulici, care sugerează, de câte ori are prilejul, disoluţia autorităţii Statului, formula care a minat, cu nu prea mulţi ani în urmă, regimul Constantinescu.
Aseară, subjugat de ochii puri şi zâmbetul conservator cu care m-a întâmpinat jurnalista Gabriela Vrânceanu Firea la Antena 3, i-am ascultat invitaţii, pe Zoe Petre şi pe Dan Andronic, într-un sfârşit de emisiune. Emisiunile de acest gen sunt, peste tot, direcţionate de moderator într-un sens prestabilit, cu ajutorul sau prin contrazicerea invitaţilor. Dacă Zoe Petre nu şi-a asumat rolul de megafon antibăsescu al lui Mugur Ciuvică, gazetarul Dan Andronic a încheiat explicându-ne că Băsescu este un individ malefic care demolează pe toţi cei care nu i se supun şi că trebuie să ne fie frică tuturor de mârşăvia lui. Când să zic că orice este posibil, mi-am amintit câte ceva din traseul dubios al jurnalistului itinerant şi nebărbierit a cărui carieră a culminat cu organizarea nu prea reuşită a campaniei electorale, din toamna trecută, a PSD şi nu l-am mai crezut.
Bomboana de pe tort a fost însă descărcarea viscerală a lui Octavian Paler, invitatul de aseară la emisiunea de la Realitatea TV a lui Stelian Tănase. În rezumat, mesajul paleristic zicea că Băsescu a aruncat în aer PNŢCD, că acum demolează PNL, că n-are pic de milă pentru ţăranii inundaţi şi că e satana pentru noi toţi.
Deci, stimaţi concetăţeni, mi-am zis eu, trebuie să fie ceva de capul unuia pe care îl urăsc atâţia oameni antipatici şi atâtea grupuri de interese cărora, eu personal, nu le mai acord credibilitate.
În consecinţă, de aseară nu mai sunt fan Andreea Bălan, am devenit fan Băsescu!
Elementul cheie care l-a propulsat pe Robert Turcescu spre o poziţie privilegiată în ochii publicului n-a fost nici ideea cu bila albă şi neagră, nici aspectul lui atrăgător, nici incisivitatea, nici măcar selectarea invitaţilor, ci documentarea la sânge şi alegerea inteligentă a întrebărilor.
Este o părere şi încerc să o argumentez.
Cunoscând punctele tari şi slabe ale fiecăruia din invitaţii săi, Turcescu reuşeşte să deplaseze felul în care îl percepe publicul pe invitat, într-o o nouă poziţie care ţine seamă de prestaţia acestuia în emisiune.
Lipsa de cultură este una din ţintele spectaculoase ale săgeţilor tânărului formator de opinie.
Să ne amintim două masacrări de imagine devenite celebre. Mă refer la Elena Udrea si Marean Vanghelie.
Cunoscând lipsa de cultura politică a Dnei Udrea şi distrăgând, pentru siguranţă, atenţia victimei de la cea de a doua informaţie falsă (Norvegia nu e regat), Turcescu a mers la sigur. Adăugat aspectului blond, atrăgător dar deloc prestigios al invitatei, răspunsul a avut un efect devastator pentru imaginea consilierei cotroceniste.
Partea bună a întâmplării este că 80% din parlamentarii români şi 90% dintre jurnalişti au aflat, din emisiunea cu Elena Udrea, că Norvegia nu e membră a Uniunii Europene.
Întrebarea pusă lui Vanghelie s-a bazat şi ea pe o documentare bine făcută. Răspunsul inept, suprapus peste agresivitatea lui gălăgioasă, i-a făcut pe mulţi oameni modeşti să se simtă superiori primarului din Ferentari.
Pentru fiecare invitat, jurnalistul are un dosar impresionant de extrase din presă. Dl. Turcescu pune adesea întrebări dificile care îi cer invitatului să explice fapte ce sunt considerate de presă contrare interesului public.
De multe ori, însă, nivelul scăzut de documentare al unor susţineri jurnalistice permite invitaţilor să desfiinţeze acuzele, cu abilitate sau pe bună dreptate.
Dar nu numai documentarea insuficientă a confraţilor săi îl pune în dificultate pe realizatorul emisiunii Sută la sută ci şi lipsa culturii politice, economice, juridice a jurnaliştilor.
Jonglarea cu termenii de specialitate le joacă frecvent feste gazetarilor români. În limbajul jurnalistic românesc, temenul juridic „învinuit” devine adesea sinonim cu acuzat sau vinovat iar comisionul şi ingineria financiară sunt, fără nici o îndoială, întotdeauna infracţiuni.
Şi iată-l şi pe Robert Turcescu plătind personal tributul apartenenţei la breasla jurnaliştilor. Probabil nesigur că acuzaţiile din presă împotriva lui Dinu Patriciu sunt bine documentate, tânărul uşor cărunt a citit un extras dintr-un document întocmit de Parchetul General, în care preşedintele Rompetrol e acuzat că a semnat un contract, în calitate de preşedinte al unei companii offshore. Vreau să cred că procurorii au formulat învinuiri concrete, fără să considere, aşa cum părea să sugereze Dl Turcescu, că orice companie offshore înregistrată într-un paradis fiscal e o companie fantomă.
Gândindu-mă acum la alte recente presiuni patronale asupra jurnaliştilor români, poate că ideea că o companie fantomă trebuie să fie neaparat într-un paradis fiscal a fost impusă jurnalistului de misterioşii Dario Colombo si Anna Croci, acţionarii majoritari ai televiziunii Realitatea, printr-o la fel de misterioasă companie din Lugano, Elveţia.
Dar dacă aici mai sunt amestecaţi şi patronii companiei care deţine RAFO Oneşti, înregistrată la Londra?
Şi dacă o fi vorba o discreditare a PROTVului, deţinut, în cea mai mare parte, de o companie americană înregistrată în Bermuda, adică într-un paradis fiscal?
Din câte am înţeles, offshore înseamnă, în cazul unei companii, doar că aceasta se află în altă jurisdicţie fiscală decât cea în care se desfăşoară activitatea de bază. Cu alte cuvinte, Londra, Bermude, Lugano sau Bahamas, tot un drac pentru noi. Se spune că, în ţările mai avansate condiţiile impuse sunt: să fie vorba de o activitate autorizată şi cinstită, să se platescă impozitele datorate şi să se ştie exact cine e în spatele oricărei companii. În rest, ducă-se să se înregistreze şi în Antarctica!
Că televiziunea este un manipulator de opinii ştim demult. Şi totuşi am înghiţit adesea pe nemestecate păreri debitate cu aplomb de formatorii de opinie profesionişti care manipulează bursa opţiunilor politice şi sociale în interesul lor sau al celor care îi plătesc.
Chiar daca nu va pricepeti la bursă, va dati seama ca afirmatia răspicată a lui Ion Roşca Popescu cum că preşedintele companiei PNS nu vrea să încheie afacerea cu marea companie internaţionala FMX, poate determina scăderi imporante ale preţului acţiunilor PNS. Şi chiar dacă nu e adevărat, suspiciunea generată creează nesiguranţă chiar în companie şi căderea acţiunilor se accentuează.
Prima concluzie: formatorii de opinii sunt teribil de puternici.
Vă propun acum două scenarii brodate pe fapte reale.
Primul fapt real a fost acel val mediatic care a inundat, anul trecut, documentul prin care primul ministru Adrian Năstase cerea să i se aducă la semnat contractele de publicitate plătite din banii ministerelor.
In scenariul pe care il imaginez, doi ministri care dirijau grosul publicităţii, să-i botezăm DP şi MM, au trimis hârtia ziarului Minciuna, unul din principalii beneficiari ai publicităţii guvernamentale. Ce-i în mână nu-i minciună şi-a zis un important om de presă şi cu ajutorul solidarităţii intereselor de breaslă a ostracizat intenţia lui Năstase până la faliment.
Azi când este evident că Năstase nu era, nici pe departe, atât de puternic în parohia lui, cum părea prin 2002-2003, parcă îţi vine să te întrebi: nu era mai bine dacă se ştia clar cine e cel care a dirijat cutare miliard publicitar către Prima Tv, de exemplu?
Un supliment la primul scenariu ar povesti că dorinţa lui Năstase de a fi realmente dirijor şi nu doar un instrumentist arătat publicului ca dirijor, l-au ajutat pe Băsescu în campania electorală şi că Ion Iliescu nu s-a dovedit suficient de senil şi docil pentru locul care i se rezervase.
Un alt grup de fapte.
Încă noul preşedinte Traian Băsescu crede că postul de comandant pe care îl ocupă îi dă dreptul să arate cu degetul ce crede el că e murdar pe vaporul România. Printre altele degetul lui se îndreaptă către zona inviolabilă a presei scrise şi audiovizuale, către personalităţi din media la uşa cărora s-au descălţat până acum toţi mogulii politici ai României şi către un partid politic intrat în Parlament pe sub prag.
Pe de altă parte, este vizibilă şi pentru ochiul neavizatului lipsa de profesionalism cu care acţionează azi diverse autorităţi, în multe treburi importante. Adesea chiar declaraţiile unor guvernanţi demonstrază lipsa de competenţă în măsurile luate.
Şi acum scenariul.
Să ne închipuim că o televiziune, cu o audienţă mult mai mare decât cea pe care o are partidul patronului său, nu-l simpatizează pe Băsescu, dar nu este interesată de nici o consecinţă concretă a vreunei nepriceperi concrete în guvernare. Jurnalişti de marcă, jigniţi de desconsiderarea prezidenţială, îl învinovăţesc cu frenezie pe omul de la Cotroceni pentru relele care se întâmplă în ţară şi pentru alegerile anticipate.
Câţiva analişti, totodată trepăduşi, împroaşcă cisterne de acuze pe la alte televiziuni mai mărunte.
Campanii mai puţin virulente au dislocat, în alte rânduri, procente însemnate din zestrea politicienilor. De această dată acuzele se scurg ca apa pe mantaua marinarului.
Televiziunea de care vorbeam e la cuţite cu o alta, mică dar vioaie şi cu zestre de credibilitate. Zic unii că afacerile patronilor sunt concurente. Patronul mai mare îl momeşte pe cel mai mic cu avantaje care nu privesc publicul. Un manipulator de televiziune cu reuşite certe în deceniul trecut preia ştafeta, apasă pe pedala inundaţiilor şi mută aproape toată România pe fundul mării.
Nu e de vină nici un primar, nici un prefect, ci doar conducerea centrală. Degeaba încearcă nişte miniştri să arate ce au făcut. Ţinta e mai sus. România înecată dă vina pe alegerile anticipate, care se scufundă la rândul lor şi trag în adânc imaginea primului ministru
Incredibil, bădăranul de marinar e aproape neatins.
Am încheiat scenariul nr. 2.
Concluzie nouă: formatorii de opinii nu mai sunt atât de puternici.
Nu avem de unde să ştim azi dacă felul în care încearcă să ne dirijeze preşedintele Băsescu va fi sau nu spre binele României. Nici un formator de opinie nu ne-a oferit informaţii clare despre influenţele bune şi rele exercitate de preşedinte asupra interesului naţional.
Să sperăm încă odată că reuşitele îi vor fi mai mari decât nereuşitele.
Speranţele sunt deşarte însă dacă, în politică, în justiţie şi în presă, vor domni tot interesele de grup.
